România are, acum, o nevoie vitală, rostită doar în surdină şi revoltător de rar. Nevoia de a-şi forma un nucleu puternic şi sănătos de tehnicieni performanţi, în toate domeniile, de la manageri la meseriaşi, unul sau poate chiar două milioane, care să împingă economia în sferele eficienţei, productivităţii şi profitabilităţii, trăgând după ei alte milioane de salariaţi „de rând“, pe care să-i scoată din vălmăşagul muncii la întâmplare şi să-i atragă în înfăptuiri bine organizate, desfăşurate sub semnul Sfintei Concurenţe. Ei bine, această nevoie vitală şi-ar putea găsi un sprijin solid într-un proces de democratizare a creditului ipotecar.
Să ne imaginăm că o astfel de stare de fapt ar prinde contur la noi. Şi, în plus, ar fi şi multiplicată. Ce am vedea? Bunăoară, câteva milioane de familii tinere (sau mai puţin tinere) locuind în case construite ori cumpărate cu credit ipotecar. Purtând, desigur, amprenta atmosferei dintr-o ţară dezvoltată transpusă în cea specifică unui oraş românesc. Ce
ne-ar fi dat să constatăm dacă totul ar fi adevărat? Ne-am mira să vedem cum creşte presiunea familiilor în jurul unor bărbaţi dintre cei care, dimineaţa, se trezesc greu, fără niciun dor de muncă, după un chef de seară. Aşadar, părinţi, neveste, copii ce i-ar lua „pe sus“ şi i-ar trimite la lucru, de teamă să nu vină banca şi să le ia casa. Ori oameni cumsecade, la locul lor, dar neobişnuiţi să se spetească muncind, schimbându-şi radical comportamentul, din aceleaşi motive, restrângându-şi timpul liber şi învăţând din răsputeri ca să devină competenţi şi competitivi. Sau meseriaşi, dintre cei indolenţi, devenind dintr-o dată preocupaţi de munca lor, de lucrul bine făcut. Cunoaşteţi vreun stimulent mai eficient pentru cheful de muncă?
Cine a fost atent la dezbaterile ce s-au înmulţit la cumpăna dintre anii 2015 şi 2016, când s-au aprins spiritele, ar putea să întrebe nedumerit: „Păi… nu s-a întâmplat tocmai aşa? Nu au fost aruncate zarurile creditării prin anii 2003-2004, copiind modele din ţări dezvoltate sau mai puţin dezvoltate, fenomenul creditării cunoscând o extindere supranormativă? Nu ni se păruse nouă că se deschideau larg uşile celui mai tentant dintre toate fondurile de finanţare a consumului şi a investiţiilor pentru locuinţe – creditul? Şi nu ne bucuram noi că familia, din veniturile curente, îşi plătea facturile pentru consumul de zi cu zi, iar pentru plata celorlalte facturi, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumuta – de la bănci, fireşte?“
Aceasta este percepţia. O închipuire. Depărtată, mult prea depărtată de realitate. Dacă îi ataşăm o analiză a puterii de cumpărare a populaţiei, vom descoperi însă lucruri relevante. Desigur, sunt creşteri de consum. În medie. Dar problema cea mai spinoasă, în materie de venituri, este iluzia optică. Au crescut salariile, chiar binişor, vin bani mai mulţi de la rudele plecate în lume şi chiar din credite, dar jumătate din ţară trăieşte de pe o zi pe alta. Ce vedem noi prin marile magazine, cu vitrine strălucitoare, cu rafturi pline şi cozi la casă, ori cu străzi pline de limuzine luxoase e numai o faţă a României. Ţara mai are însă o faţă, care plânge.
Puţini dintre formatorii de opinie se mai gândesc, astăzi, că la bănci vin întâi şi întâi cei ce au adunat ban cu ban şi-şi depozitează agoniseala. Numărul lor a crescut. Sunt 10 milioane de cetăţeni, care şi-au deschis 15 milioane de conturi de depozite. Din banii lor dau băncile credite. Nu din alţi bani. Iar băncile, în efortul de a aduna banii populaţiei şi ai companiilor, se bazează pe doi importanţi factori de atractivitate: dobânda şi încrederea. Nici populaţia şi nici companiile nu şi-ar depune economiile în bănci dacă nu li s-ar oferi un maxim de încredere lângă un minim de câştig.
Dacă băncile ar fi aruncat cu credite pentru case, cum ni se tot spune prin dezbateri publice, riscul de supraîndatorare ne-ar fi lovit, acum, cu o forţă năprasnică. Şi, poate, s-ar fi ajuns acolo unde ni s-a spus: că ar fi 800.000 sau chiar 900.000 de debitori care nu-şi mai pot plăti creditele şi sunt în pericol să-şi piardă casele. Dar nu acesta este adevărul. Iar ca să ajungem la adevăr sunt nevoit să fac apel la cifre. Numai aşa lucrurile pot să fie corect înţelese.
În România, din 2003 până la ora actuală, 7,4 milioane de persoane fizice s-au împrumutat de la bănci… Dar numai 4,3 milioane de persoane au debitele încă active. Ceea ce înseamnă că 3,1 milioane şi-au stins debitele prin plata integrală a datoriilor. Mai clar: 7,4 milioane s-au împrumutat, după puterea economică a fiecăruia, au cumpărat anumite bunuri, un aragaz, o maşină de spălat, uniforme şcolare, medicamente, o casă, un teren ori – într-un alt plan – automobile de lux, un iaht sau bilete pentru excursii în străinătate – iar acum, lună de lună, cei mai mulţi îşi plătesc ratele, dobânzile şi comisioanele. De altfel, 3,1 milioane au şi plătit. Statisticile arată că, dintre cele 4,3 milioane de persoane cu credite active, numai în jur de 700.000 înregistrează restanţe. Semnificativ, pentru cazul analizat, este faptul că, dintre cei 700.000 de restanţieri, cei mai mulţi nu au nicio legătură, absolut niciuna, cu legea dării în plată, care se referă în exclusivitate la creditele garantate cu ipoteci.
De reţinut: din 2003 până acum, din cei 7,4 milioane de persoane fizice, care s-au împrumutat la bănci, numai 470.000 au credite cu ipoteci… Numai 470.000, aşadar! Prea puţini! Mai ales că 160.000 au luat credite şi au făcut ipoteci în cadrul proiectului Prima casă!… Iar restanţieri, dintre toţi cei 470.000, sunt doar… 30.000. În continuare deficitul de case fiind de peste un milion. Ceea ce înseamnă că, acum, în condiţiile în care neîncrederea în bănci sporeşte, în pericol e creditul. Îndeosebi, creditul pentru case.
