Stabilitatea preţurilor - ţintă obsesivă a tuturor băncilor centrale - urmăreşte invariabil reperul 2 la sută! Niciodată mai sus, niciodată mai jos! Aceasta este o axiomă! Ceea ce înseamnă că poate fi explicată fără să fie demonstrată! Este obligaţia tuturor băncilor centrale să facă înţeles şi adoptat de către întreaga societate acest reper!
Stabilitatea pe aliniamentul de 2 la sută - exprimând creşterea generalizată calmă şi ordonată a preţurilor de consum - reprezintă… inflaţia bună. Un cap de pod care, pe întreaga planetă, ori de câte ori este cucerit se impune să fie apărat cu străşnicie, pentru că niciodată nu e pace în această „zonă”. În mai 2018, bunăoară, Uniunea Europeană reuşise această performanţă. Ocupase capul de pod cu media generală 2,00. Pe care, cu mici variaţii, l-a menţinut până în noiembrie. Inclusiv! L-a pierdut în decembrie, lună în care media preţurilor de consum a alunecat sub reper, făcând să se aprindă becul roşu. Şi cum în ianuarie 2019 alunecarea în jos a continuat, unele ţări din club, cu economii puternice - înregistrând rate sub 1 la sută - au prins teamă de „preţurile mici”. Pentru că preţurile sub 2 la sută descurajează producătorii, induc şomaj, scad producţia iar consumatorii văd golind-se rafturile din magazine.
O inflaţie leneşă, sub 1 la sută, plana peste Uniunea Europeană. În medie desigur. Pentru că România şi Ungaria, la polul opus, înregistrau cele mai mari inflaţii, la cote duble faţă de linia de stabilitate, alte trei-patru ţări aveau rate în jur de 3 la sută. În mai 2019, când creşterile de preţuri din patru ţări au coborât sub zero, drumul către deflaţie devenise fără întoarcere. În ianuarie 2020 numărul ţărilor cu rate ale inflaţiei sub linia zero a urcat la 19, în primăvară Germania, Spania, Italia, Belgia erau în deflaţie iar Franţa, Olanda, Finlanda şi alte câteva nu reuşeau să urce preţurile mai sus de 0,2 - 0,3 la sută, epicentrul acestui seism fiind zona euro. Una dintre cauze, poate cea mai importantă, s-a dovedit a fi fost strădania BCE de a impulsiona creşterea economică şi totodată de a rezolva criza datoriilor suverane cu dobânzi de politică monetară spre zero ori chiar sub zero. Consecinţa: media generală a preţurilor de consum a coborât sub zero, cu Germania, Italia şi Spania îngroşând deflaţia, care nu avea să se stingă nici în ianuarie 2020.
Paradoxal sau nu, România (care în perioada octombrie 2017 - decembrie 2019 a avut de făcut faţă unui ciclu inflaţionist puternic, marcând cea mai mare inflaţie din UE) a revenit pe o linie deflaţionistă în ianuarie 2020, ocupând poziţii mai bune decât Cehia, Ungaria şi Polonia. Şi cum, de-a lungul întregului an 2020 BNR a activat cea mai adecvată politică monetară din întreaga Uniune Europeană, a avut şi cel mai bun rezultat. În decembrie 2020, cu o rată pe 12 luni a creşterii preţurilor de 2,06 la sută, am fost unica ţară din UE care s-a încadrat în ceea ce putem numi inflaţie bună: nici mai sus şi nici mai jos de 2 la sută. Şi nu exista niciun motiv, sub aspectul politicii monetare, ca acest rezultat foarte bun să nu fie repetat în 2021.
Numai că, în 2021, de la un capăt la altul al lumii, prea puţine ţări au mai avut parte de inflaţie bună. Ieşirile din matcă ale preţurilor de consum, sub presiunea multiplelor crize cauzate de pandemie, şi cu deosebire sub presiunea crizei energetice, exprimau o sinteză concentrată a vremurilor de la cumpăna anilor 2020 - 2021. O sinteză brutală şi şocantă totodată, ca efect al celor 49 de ani de ochi închişi si urechi astupate, ca să nu fie văzută şi auzită indiferenţa faţă de atenţionările din primul raport al Clubului de la Roma, din 1972, referitoare la resursele limitate ale Planetei.
Explozia s-a produs în 2021, prin transformarea tranziţiei energetice, nesusţinute de strategii adecvate, în criză energetică. Şi, mai departe, lumea a văzut cum criza energetică provoacă transformări nedorite ale curbei preţurilor globale de consum, ce ieşiseră din normalitate în anii de până în 2021, cu preţuri leneşe şi cu deflaţie. Şi iată că, acea linie ce mai întâi se adâncise sub nivelul zero, eşuând în deflaţie, fenomen extrem de periculos, s-a frânt dintr-o dată, pentru ca apoi să se îndrepte brusc în sus, tot mai sus, aruncând întreaga lume într-o inflaţie galopantă ce aminteşte de anii 1970. Fără vreun semn, până în prezent, că ar tinde să se oprească.
Preţurile de consum, din ianuarie 2021 până în prezent, au evoluat sub presiune. Pe de o parte, au tot fost împinse în sus de inflaţia globală, cauzată de criza energetică şi de asociatele ei (preţurile alimentelor procesate, blocajele din lanţurile de aprovizionare, costurile de producţie şi multe altele) iar pe de altă parte de scumpirile cu accente locale, ce se tot înmulţesc. Rata anualizată a inflaţiei noastre, calculată pe 12 luni trecute, a urcat în iunie 2022 până la cea mai înaltă cotă din acest an, de 15,05 la sută. Iar diferenţa faţă de media UE, de 9,6 la sută, este produsul scumpirilor cu accente locale, la care tocmai m-am referit. Unele obiective, dar cele mai multe subiective, între care preţurile produselor energetice al căror nivel, mai mare decât media europeană, a rezultat din suprapunerea cu procesul de liberalizare deficitar sub aspect organizatoric.
BNR a ridicat în faţa acestei inflaţii - care a depăşit media europeană - o dobândă de numai 4,75 la sută. De trei ori mai mică decât rata inflaţiei, într-un scenariu - ce nu diferă de cel al Băncii Centrale Europene - ce mizează pe calmarea inflaţiei fără să provoace recesiune. Variantă care, potrivit datelor din prezent ale instituţiilor financiare internaţionale, e susţinută de prognozele creşterii economice.
