Câteva repere sunt esenţiale. Începând cu rata de referinţă; rata optimă, unanim acceptată pretutindeni în lume, a mişcării generale a preţurilor de consum - 2 la sută, niciun procent mai sus şi niciun procent mai jos. Şi continuând cu deviaţiile de la această rată - şocuri în planul cererii de consum ori în planul ofertei, costuri mari ale activităţii economice, scumpiri ale produselor şi serviciilor energetice. Seria încheindu-se cu rolul băncilor centrale în calmarea inflaţiei.
Luna trecută, într-un editorial, „The Economist” nota că „indiferent cine eşti, patron ori manager, salariat ori pensionar, rentier ori şomer, te-ai împrumutat la o bancă ori ai deschis un depozit bancar, viaţa ta depinde de băncile centrale; iar tot ce faci şi tot ce ai are legătură directă sau indirectă cu politica băncilor centrale”. Mesajul pleacă, desigur, de la ceea ce, în toată lumea, sondajele de opinie evidenţiază: problema actuală cea mai gravă este povara preţurilor mari. A inflaţiei, deci, flagel despre care şefa BCE (Christine Lagarde) spunea acum câteva zile că „întunecă orizontul”, iar şeful Fed (Jerome Powell) că „afectează dramatic gospodăriile populaţiei şi companiile din toate sectoarele”.
De la băncile centrale, în mod deosebit, lumea aşteaptă să calmeze preţurile în creştere. Şi cum, pretutindeni, atât oamenii din toate categoriile sociale cât şi instituţiile şi-au pierdut răbdarea, curg reproşurile la adresa băncilor centrale. Când bunăoară, în martie faţă de februarie, rata anualizată a inflaţiei din zona euro a făcut un salt semnificativ, de la 5,9 la 7,4 la sută şi BCE îşi amâna încă intervenţiile, nu s-au făcut auzite niciun fel de critici. Se aud însă acum, deşi începând din iunie preţurile cresc cu încetinitorul. Culmea este că nici la Fed, cât timp inflaţia creştea semnificativ de la o lună la alta, nu s-au făcut auzite critici. După ce însă, începând in iunie, se fac simţite intervenţiile în forţă ale băncii centrale americane şi inflaţia a scăzut de la 9,1 la 8,5 în iulie şi la 8,3 în august, banca centrală a SUA este atacată susţinut pentru că rata din august nu a scăzut până… la 8,1 la sută, cât anticipaseră pieţele financiare că ar urma să scadă.
Este un fapt cert că şi Fed, şi BCE şi, în general, băncile centrale de pretutindeni trag tare să calmeze inflaţia pentru ca, în perspectivă, să asigure stabilitatea preţurilor. Care reprezintă cel mai bun activ social pe care o bancă centrală îl poate obţine. Iar arma cea mai eficientă din arsenalul băncilor centrale, folosită în ultimă instanţă pentru a înfrunta inflaţia, este dobânda de politică monetară.
Şi pentru că este atât de importantă această dobândă, chiar dacă inevitabil conjunctura pieţei o influenţează în bună măsură, când şi de ce urcă ori coboară, cât de mult sau cât de puţin urcă ori coboară şi în ce scopuri, toate aceste obiective sunt stabilite prin vot de către consiliile de conducere ale băncilor centrale. Iar proiectele departamentelor de specialitate, în baza cărora consiliile adoptă deciziile, cuprind evaluări multidisciplinare: calcule ale probabilităţilor, modelări macroeconomice, analize statistice, sociologice, psihologice. În general, este analizată realitatea din sistemul bancar în raport cu tabloul economic, social şi politic al unei ţări şi al lumii.
Mai presus de toate, însă, toate aceste analize şi calcule caută linia de echilibru. O linie roşie, pe care trebuie să se înscrie dobânda de politică monetară a oricărei bănci centrale, pentru că dacă această dobândă ar fi trasată mai jos ar creşte inflaţia, iar dacă ar fi trasată mai sus ar provoca recesiune.
Referindu-se la această realitate, care se impune a fi respectată cu rigoare, comunicatul BCE din luna iunie, ce reflecta poziţia Consiliului Guvernatorilor din zona euro, sublinia că ratele dobânzilor reprezentative ale Băncii Centrale Europene se anticipează că vor urca din iulie la niveluri de deasupra cotei zero. Până când? „Până se va observa o convergenţă robustă a perspectivelor inflaţiei către un nivel în consens cu cerinţele actuale”. După care urmează o precizare extrem de importantă: „suficient de apropiată de 2 la sută!”... Pentru că 2 la sută este cota unanim recunoscută, în lumea modernă, drept rata anuală optimă a inflaţiei.
Luni, Eurostat a făcut public raportul asupra inflaţiei în cele 27 de ţări din Uniunea Europeană. Raport însoţit, ca de obicei, de graficul ce înfăţişează scala ratelor preţurilor de consum în precedentele 12 luni. Respectiva scală (sau paradigmă) a valorilor măsurabile ale inflaţiei, cu datele pe august 2022, ne arată că în România inflaţia galopantă a încetat încă din luna mai. Iar în prezent agitaţia preţurilor practic a încetat, ceea ce arată că din toamna acestui an ar putea să înceapă, încet, foarte încet, procesul dezinflaţiei.
Anii care au trecut au lăsat băncii noastre centrale o zestre importantă: o experienţă acumulată în condiţii reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieşind din normalitate” şi alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, s-a văzut obligată să recurgă la un „arbitraj riguros”: să facă o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Cu ochii pe linia roşie.
