Întocmai ca în morala cu „undiţa şi peştele“… legea nu indică o „casierie“ de unde BNR să primească „peşte“. Adică, finanţare! Pentru că finanţarea este obligată să şi-o asigure prin propriile puteri, conform legii, ca marea majoritate a băncilor centrale din lumea largă.
Rostul legii este acela ca BNR să-şi câştige singură, prin activităţi de piaţă, fondurile financiare pe care să le activeze în susţinerea politicii monetare, să-şi îndeplinească obiectivele şi atribuţiile şi, totodată, să-şi plătească angajaţii. În spiritul principiilor juridice şi economice, legea consfinţeşte până în cele mai mici detalii ce plăţi are de făcut banca centrală şi în ce limite poate să le facă. Şi ce contraservicii trebuie să facă pentru a încasa banii cu care să-şi onoreze statutul.
Deseori, în dezbateri publice, am auzit întrebarea: „Unde scrie că BNR nu este instituţie finanţată de la bugetul statului?“. Răspuns: în legea bugetului! Lege în care sunt cuprinse toate instituţiile finanţate de stat din banii contribuabililor, fondurile repartizate şi scopul pentru care le sunt repartizate. Or, din 1991 şi până azi, niciuna dintre legile bugetului de stat nu a prevăzut vreun leu pentru BNR. Banca Naţională nu face parte din această listă. Bugetul doar a încasat de la BNR: 80 la sută din profitul anual, impozitele şi taxele pe salariile personalului, pe achiziţiile pentru investiţii şi pe tot ce instituţia cumpără pentru a-şi desfăşura activitatea.
Legea tratează Banca Naţională, sub aspectul finanţării, ca pe oricare altă întreprindere din economia de piaţă. Mai mult, indică pieţele în care poate acţiona, cum poate acţiona, ce reguli este obligată să respecte. Pe piaţa monetară, bunăoară, legea stabileşte inclusiv care sunt cei trei mari jucători care se întâlnesc în această arenă. Banca Naţională, care administrează conturile Trezoreriei statului şi ale băncilor, are şi obligaţia să asigure lichiditatea adecvată sistemului financiar-bancar. Sau „ceasul“ din turnul pieţei valutare - legat de conjuncturi, de riscuri, de o serie lungă de indicatori economici şi de un întreg complex de factori psihologici - de unde se dă zilnic nu doar „ora exactă“ a cursului leu/euro, ci şi o mulţime de alte informaţii semnificative despre starea de sănătate a întregii economii naţionale. Încă din septembrie ‘90, publicaţiile vremii consemnau şi dezvoltau, în ample analize, schimbările profunde aflate pe rol la Banca Naţională. Pentru că erau multe şi erau provocatoare. Noua proiecţie de bancă centrală, adecvată economiei de piaţă, prefigura o construcţie instituţională modernă, sprijinită pe lege, pe echipe performante, pe infrastructură solidă.
Legea a venit repede, în martie 1991, după ce - cu sprijinul experţilor de la FMI şi din marile bănci centrale europene - a fost pus la punct un proiect pentru o bancă centrală cu faţa la secolul XXI. Document pe care guvernul l-a adoptat, iar Parlamentul României l-a votat cu foarte puţine modificări. Peste un timp, în 1998, o a doua lege a perfecţionat modelul, iar legea din 2004 - un răspuns dat condiţiei pentru admiterea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 - avea să confere băncii noastre centrale un statut modern, în care îi erau precizate obiectivele şi mandatul. Atât în litera, cât şi în spiritul legii sunt stabilite cu precizie regulile procesului de finanţare a băncii centrale.
Echipa deja începuse să prindă contur către sfârşitul anului 1990, când guvernatorul Isărescu invitase să lucreze la BNR un mare număr de specialişti, pe care îi recomanda ştiinţa de carte dobândită în instituţii de vârf, în institute de cercetări ştiinţifice sau în comunitatea universitară. Nu aveau însă experienţă pentru munca într-o bancă centrală. Acesta a fost debutul. De atunci şi până în prezent, neîncetat, procesul de formare şi de perfecţionare s-a înscris pe un curs continuu. Astăzi, un complex de date, de informaţii şi de dovezi, strânse în 33 de ani, îmi permit să scriu apăsat că în Banca Naţională a României lucrează echipe ce au atins un grad de profesionalism redutabil. Mulţi dintre specialiştii pe care se bazează BNR nu numai că s-au perfecţionat în mari bănci centrale din lume, inclusiv la Fed, şi conlucrează cu BCE şi cu mari bănci centrale europene, dar sunt şi râvniţi de toate aceste instituţii. Întreaga activitate a BNR dispune astfel de un feedback ultraspecializat.
Pretutindeni, în lume, în ţările în care s-au format companii competitive - care au aruncat în vârtejul timpului generaţii de specialişti îndrăgostiţi de profit şi de excelenţă în activitatea lor - două criterii au fost evidenţiate în prim-plan: plata muncii şi condiţiile la locul de muncă. Sunt adevăruri care, într-o lume în care vânătorii de creiere stau la pândă, dau nenumărate dureri de cap administratorilor companiilor şi directorilor de resurse umane.
Conducerea BNR, după schimbarea de sistem, nu a avut câţiva ani motive să se plângă de migrene. La Banca Naţională viitorul suna bine. O strângere de mână, la Banca Reglementelor Internaţionale, în Elveţia, între preşedintele Fed Greenspan şi guvernatorul Isărescu s-a soldat cu mai multe serii de specialişti din BNR care s-au perfecţionat în Statele Unite ale Americii, la Rezervele Federale. Alte serii de specialişti au urmat cursuri de perfecţionare în marile bănci centrale din Europa. În plus, Banca Naţională însăşi avea să devină repede, în susţinerea rolului său principal de autoritate monetară, centru de perfecţionare a pregătirii profesionale… Au trecut însă repede anii iar „copiii“, la care s-a referit guvernatorul în discursul din 11 iulie, au crescut, au devenit competitivi, iar unii chiar şi-au mutat „biroul“ în mari centre financiare ale lumii. Mai mult chiar, au urcat repede, s-au afirmat, iar la un moment dat guvernatorul avea să constate cu amărăciune, într-un discurs public, că foştii noştri colegi ne testează vigilenţa din piaţa financiară a Londrei.
Infrastructura a fost, de asemenea, o piatră de încercare. Când, în toamna lui 1990, într-o şedinţă a noii conduceri, s-a decis ca sistemul bancar să fie reorganizat pe două niveluri - etajul întâi să-i revină BNR iar cel de-al doilea băncilor comerciale - „telefonul fără fir“ prin care a fost împrăştiată vestea a provocat confuzie. Decizia era clară ca bună ziua: Direcţia credite din BNR avea să fie transformată în… bancă comercială! O bancă puternică, încadrată din prima clipă cu personal specializat în politica de creditare, care să formeze baza „etajului doi“ al sistemului bancar! Ce a ajuns la Direcţia de creditare? Că va fi mutată, cu mobilierul din birouri cu tot, la… etajul II al Palatului Vechi, puternic deteriorat. Drept urmare, guvernatorul s-a trezit cu o delegaţie a Direcţiei de credite, care i-au spus ferm că ei nu se mută „în dezastrul de la etajul II“! Desigur, confuzia a fost repede risipită, dar o altă mare dificultate devenise acută: condiţiile de la locurile de muncă. Palatul Vechi, în care se înghesuise întregul personal din centrala BNR, avea zone mari în degradare fizică avansată.
În planul infrastructurii, la începutul anilor 1990, avea să iasă în evidenţă şi o altă mare dificultate, ce-şi avea sursa în ţesătura de confuzii ideologice şi juridice privind proprietatea din acel timp de început al noii istorii. În vreme ce proprietatea statului era sacră, proprietatea privată nu dobândise încă un statut clar. Dacă regimul comunist, în ceea ce priveşte drepturile de proprietate ale Băncii Naţionale, a avut un interes major să le respecte, faptic nu a rezistat tentaţiei de a se extinde în multe dintre edificiile monumentale construite sau cumpărate de Banca Naţională. Palatul Nou, din Doamnei, a fost ocupat de Ministerul Finanţelor într-o noapte, aceeaşi soartă având-o numeroase alte proprietăţi, între care Parcul cu Platani din Bucureşti. Palatul Vechi din Lipscani, în care funcţiona centrala BNR, era într-adevăr grav deteriorat, ca şi alte numeroase sedii ale agenţiilor şi sucursalelor din ţară. Acestea fiind împrejurările, guvernul şi-a manifestat deschis disponibilitatea, încă din 1991, să sprijine Banca Naţională să-şi redobândească proprietăţile şi să-şi refacă infrastructura. Nu a fost deloc simplu.
Patru decenii de comunism, de la naţionalizările din 1948 până în 1990, au scos din minţile autorităţilor statului până şi diferenţa dintre dreptul de administrare şi dreptul de proprietate. Cine să-şi fi dat seama, atunci, că unele dintre edificiile BNR gospodărite de Oficiul Economic „Carpaţi“ erau în administrarea acestei instituţii din subordinea guvernului… şi nu în proprietate? În 18 iunie 1991, sub imperiul confuziei produse, a apărut Hotărârea de Guvern numărul 423, care dispunea că imobilele din Lipscani 16 şi 25, din Doamnei 2 şi 8, din Caragea-Vodă
13-15, din municipiul Bucureşti, „trec, în mod gratuit, din proprietatea Întreprinderii pentru administrarea clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi în proprietatea Băncii Naţionale a României“. Fără să fi fost înţelese trei adevăruri de natură juridică: 1) că întreprinderea în cauză era de…administrare şi atât; 2) că nimeni nu poate fi împroprietărit printr-o hotârâre de guvern; 3) că BNR era de drept proprietarul acelor edificii şi… nu avea de ce să fie împroprietărit.
Dacă BNR ar fi recurs la situaţia facilă creată instantaneu, şi ar fi invocat hotărârea de guvern ca să-şi redobândească proprietăţile, ar fi intrat în încurcături din care poate nici până astăzi nu ar fi ieşit. În arhiva BNR se aflau, însă, în dezordine, în dosarele cu „acte vechi“, care timp de patru decenii nu mai prezentaseră interes pentru nimeni, documentele originale atestând drepturile istorice de proprietate ale băncii centrale. Cert este că, din februarie 1882, când a fost cumpărat Hanul Şerban-Vodă în locul căruia a fost ridicat Palatul Vechi din Lipscani, până în anul 1946 când BNR a fost etatizată, au fost construite ori achiziţionate peste 150 de proprietăţi imobiliare, care au primit destinaţii impuse de specificul de atunci al activităţii bancare. Reorganizarea şi modernizarea arhivelor, imediat după intrarea în vigoare a legii din martie 1991, formarea şi aici a unei echipe performante au plecat de la cerinţa urgentă a clarificării drepturilor de proprietate şi a definirii statutului întregului patrimoniu al BNR în raport cu specificul băncii centrale. Şi cu legea!
