Din perspectiva a ceea ce reprezintă azi Banca Naţională a ţării - instituţie solidă, comparabilă cu cele mai multe dintre băncile centrale europene - putem cântări cât de puternice şi cât de rapide au fost transformările. Şi, mai ales, cât de eficient a fost comprimat timpul! Încă din primăvara lui 1991, la început de tranziţie, a intrat în vigoare legea ce reflecta atunci noile curente cu privire la organizarea şi funcţionarea băncilor centrale. Lege care, pentru Banca Naţională a României, s-a devenit a fi fost de extremă urgenţă. În baza noii legi, Parlamentul a votat primul Consiliu de Administraţie, urmând de îndată reorganizarea instituţiei. Au fost formate direcţii noi, s-a trecut la elaborarea şi conducerea politicii monetare, a politicii valutare, în noul cadru juridic specific economiei de piaţă.
În 1998, o nouă lege desena direcţiile de armonizare a activităţii băncii noastre centrale cu noile realităţi din plan global, marcate de explozia pieţelor financiare în împrejurările în care economia de piaţă s-a extins pe o mare parte a planetei. După numai şase ani, o lege în vigoare şi azi a asigurat o mai corectă concordanţă între structura băncii centrale şi obiectivele pe care societatea românească şi le asumase în vederea aderării la Uniunea Europeană. Şi, mai cu seamă, a integrării în Uniunea Europeană.
Dacă legea din 1991 a stimulat angajarea BNR în consolidarea infrastructurii, ca stâlp de rezistenţă al construcţiei instituţionale, legile din 1998 şi 2004 au desăvârşit procesul. Dar vremurile erau grele iar drumul, plin de hopuri. Încă din toamna lui 1990, în acel timp la răscruce de transformări radicale, noua conducere a BNR s-a lovit de starea dramatică a spaţiului restrâns şi grav deteriorat din Palatul Vechi, în care se înghesuia întregul personal. Ce era de făcut? Veteranii, depozitari ai multor informaţii despre averea imobiliară a instituţiei, au generat dezbateri despre posibile soluţii. Se adunau „capete de probe“. Dar unde erau probele scrise? Actele?!… Speranţa era arhiva BNR!
Acolo, în arhivă, într-o dezordine ce putea fi dezarmantă, dispersate în mai multe sedii, erau dosarele cu „acte vechi“, acoperite de praful a patru decenii. Acolo erau documentele originale ce atestau drepturile istorice de proprietate ale băncii centrale. Acesta a şi fost motivul pentru care reorganizarea arhivei a devenit o urgenţă. Au fost căutaţi specialişti în domeniu. Istorici. Au fost antrenaţi şi jurişti. Cerinţa imediată era clarificarea drepturilor de proprietate şi definirea statutului întregului patrimoniu.
Potrivit unor informaţii, ce păreau să fie veridice, BNR ar fi construit sau achiziţionat, din 1881 şi până în 1946 inclusiv, când a cumpărat Parcul cu Platani din Cotroceni, în jur de o sută de edificii impunătoare. Când s-a isprăvit numărătoarea, făcută cu actele pe masă, au ieşit 150! Da, 150 de edificii - multe dintre ele remarcabile opere de arhitectură, ridicate în Bucureşti şi în oraşele reşedinţă de judeţ - asigurau funcţionarea centralei şi a sucursalelor.
A fost reconstituit întregul patrimoniu. Zestrea instituţiei! A căzut mitul că o întreprindere de administrare imobiliară din subordinea guvernului, „Carpaţi“, ar fi devenit proprietara patrimoniului imobiliar al BNR. Au început negocierile. Parcul cu Platani a fost redobândit de BNR de la Ministerul Tineretului şi Sportului, în vara lui 1991. Ministerul îl avea în folosinţă fără să aibă şi drept de proprietate. Apoi, tot prin înţelegere amiabilă, un alt minister, cel al Finanţelor, i-a retrocedat BNR Palatul Nou din Doamnei, ce fusese ocupat abuziv în anii 1950. Au fost redobândite şi alte spaţii. După ce Banca Naţională a făcut un calcul gospodăresc - socotind care erau cerinţele de spaţiu pentru funcţionarea optimă a instituţiei, în ce stare fizică se găseau imobilele redobândite şi cele pentru a căror redobândire ar fi putut să angajeze negocieri şi câte dintre aceste spaţii nu mai intrau în noile proiecte patrimoniale - a cedat statului unele proprietăţi din judeţe, între care cele din Piatra Neamţ şi Turnu Severin, ori chiar din Capitală, între care hotelul „Triumf“ din şoseaua Kiseleff.
Desigur, nimic nu a fost simplu. Dar legea a rămas lege! A fost însă nevoie de timp, de negocieri, de confruntări aprige cu instituţii sau cu grupuri din clasa politică ori cu jurişti din Parlament, care au acceptat cu greu că Banca Naţională, între 1947 şi decembrie 1989, a rămas de drept - prin forţa legii deci! - moştenitoarea patrimoniului închegat între 1880 şi 1946. Sau cum a fost posibil ca Banca Naţională, după ce a fost etatizată în 1947, să fie una şi aceeaşi instituţie cu Banca Naţională de dinainte de această dată, al cărei regim juridic era acela de societate pe acţiuni. Şi de ce moştenitorii fostei societăţi pe acţiuni de până la 1 ianuarie 1947 nu ar fi… foştii acţionari?!… Şi cu ce drepturi incontestabile de proprietate ar fi putut să mai rămână Banca Naţională a României după Marea Naţionalizare de la 11 iunie 1948?!…
Sunt, desigur, întrebări foarte grele! Dar răspunsul la aceste întrebări are şi mai multă greutate!… Pentru că nu-l găsim nici în teze politice, nici în doctrine. Îl găsim, stipulat expres, în legi!!!… În texte de lege de o claritate imbatabilă!
Sunt legi cu numitor comun: competenţa juridică şi moralitatea. În perioada în care au fost adoptate, academicianul Traian Ionaşcu - doctor în drept al Universităţii din Paris, doctor docent şi ilustru profesor, ai cărui biografi i-au elogiat „prestigiul internaţional“ şi „activitatea juridică titanică“ - a fost liderul incontestabil al comunităţii juridice româneşti. În calitate de director al Institutului de Ştiinţe Juridice, pe care l-a condus până în 1972, a reuşit să atragă acolo - cu sprijinul premierului Ion Gheorghe Maurer - toate numele mari ale dreptului românesc din acea vreme. Iar ca deputat în Marea Adunare Naţională, căruia timp de două decenii i-a fost încredinţată conducerea Comisiei Juridice, a avut un rol imens în procesul legislativ. Punctul lui de vedere a fost mereu ascultat şi luat în consideraţie în dezbaterile referitoare la legalitatea… legilor.
Un exemplu de strictă respectare a legalităţii, în procesul legislativ, transpare din Legea 1056, ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1947. Lege dată în împrejurările creşterii rolului statului dictatorial. Obiectul acestei legi - etatizarea Băncii Naţionale a României - a fost rezultatul unui dictat politic. Un dictat specific momentului în care legea a fost adoptată - la 23 decembrie 1946 - de către un corp legiuitor ieşit din agitatele alegeri ce abia se desfăşuraseră în toamna acelui an. Politicul se infiltrase deja în problematica dreptului. Şi totuşi, în conjunctura acelui moment, rezolvarea aspectelor privind drepturile de proprietate, exemplar soluţionată, a despovărat Banca Naţională de orice fel de confuzii de interpretare a prevederilor legale. După ce, mai întâi, au fost despărţite apele. Legea a nominalizat două mari probleme de proprietate, una instituţională si alta a acţionarilor, şi a indicat soluţiile adecvate.
În plan instituţional, cu privire la proprietăţile imobiliare, legea etatizării BNR a înscris o prevedere pe care - cu o diferenţă nesemnificativă de nuanţă - o regăsim şi în actuala lege a băncii centrale. Diferenţa fiind în forma literei legii şi nicidecum în esenţa sau în spiritul ei. Dacă legea de azi prevede în ce condiţii poate BNR să facă investiţii imobiliare, inclusiv în interesul personalului, legea din 1946 indica… în ce condiţii nu putea să facă. Remarcabilă fiind forma stilistică folosită pentru a rezolva o problemă cardinală. Citez: „BNR nu poate cumpăra alte proprietăţi imobiliare decât acelea care sunt strict necesare pentru funcţionarea ei şi ca locuinţă pentru personal“. Expresia „alte proprietăţi imobiliare“ este magistrală. Fără să-i irite pe promotorii proprietăţii comune, şi fără să insiste pe ideea că o bancă de stat va deţine în continuare proprietăţi private, legea dădea expresie unui interes major al statului. Acela că dezvoltarea României, după Unirea de la 1859, s-a bazat în totdeauna pe împrumuturi externe, iar în viitor nu va fi altfel. Şi cine ar putea să le obţină dacă nu Banca Naţională?!
Din aceeaşi perspectivă, care va dobândi accente puternice la începutul anilor 1970, strategii de vârf ai regimului comunist s-au îngrijit ca imaginea BNR în lumea largă să nu fie cu nimic umbrită. Este explicabil, aşadar, de ce în legea de etatizare a BNR, Capitolul II, dezvoltat pe două pagini şi cuprinzând zece articole, este intitulat „Despăgubiri“. Capitol în care au fost stabilite, detaliat şi în respectul dreptului de proprietate, cum să fie despăgubiţi acţionarii BNR. Legea a fost votată la 23 decembrie 1946. În consecinţă, pentru fiecare acţiune, a fost stabilită o sumă în numerar la cota oficială a Bursei de Efecte şi Acţiuni din 1 decembrie 1946. Iar Ministerului de Finanţe i s-a impus ca, în trei zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial, să depună la BNR suma cuvenită fiecărui acţionar în parte. Mai mult: pentru stabilirea preţului acţiunilor, în baza căruia avea să fie determinată suma cuvenită fiecărui acţionar, a fost instituit pe lângă Curtea de Apel Bucureşti un complet de judecată care să verifice legalitatea despăgubirilor. Iar dacă despăgubirile, cele stabilite de judecători, ar fi fost mai mari decât suma vărsată la BNR, legea a obligat Ministerul Finanţelor ca tot în trei zile să depună diferenţa. Iar pentru ca litigiul să fie definitiv închis, ca să nu aibă ecouri în viitor, legea a dispus ca BNR să achite despăgubirile numai în schimbul predării acţiunilor.
Să reţinem că, într-o formulare originală, legea etatizării BNR a statuat că instituţia deţine imobile în proprietate privată. Un an şi jumătate mai târziu, la 11 iunie 1948, a fost publicată legea naţionalizării. Au fost nominalizate, cu toate detaliile privind proprietăţile deţinute, toate averile care intrau sub incidenţa legii în cauză. Despre BNR… niciun cuvânt! Totul avea să se lămurească peste şase luni. Când, la 13 decembrie 1948, a apărut Decretul 320. Ce prevedea? Că BNR se transformă în Banca Republicii Populare Române. Bancă de stat. Asta se stipula în articolul 1. Iar în articolul 2 a urmat surpriza: „Patrimoniul Băncii Naţionale trece asupra Băncii Republicii Populare Române. Bancă de Stat“. Fereastra deschisă spre viitor a rămas deci în aceeaşi stare… pentru că banca nu poate cumpăra sau deţine sub orice formă decât proprietăţile imobiliare de care are strictă nevoie pentru exercitarea activităţii…
În 1951, când Vijoli era încă guvernator, Prezidiul Marii Adunări Naţionale statuează că Banca Republicii Socialiste Române „este instituţie de stat cu personalitate juridică şi cu patrimoniu propriu“. Doi ani mai târziu, după ce Vijoli fusese arestat, se schimbă tonul, dar efectul este acelaşi. Citez: „Fondul de amortizoare se constituie din cotele de amortisment cuprinse în cheltuielile Băncii şi este folosit de Bancă direct pentru efectuarea reparaţiilor capitale şi a investiţiilor necesare îndeplinirii funcţiilor sale“. Anul 1965 a adus revenirea sintagmei Banca Naţională în titulatură. Dispăruse sintagma Bancă de Stat, dar raporturile de subordonare erau clare: „fondurile proprii sunt cele prevăzute în statut“ iar „statutul este aprobat de Consiliul de Miniştri“.
Modificări radicale au venit cinci ani mai târziu. În 1970 s-au produs schimbări de fond în legiferările referitoare la organizarea şi funcţionarea Băncii Naţionale. Au fost adoptate două legi statutare într-un singur an: caz unic în istoria de aproape 145 de ani a acestei instituţii. Pentru că de regulă statutele se modificau la câţiva ani, dacă nu chiar o dată la două decenii.
În 1970 a avut loc un proces intensiv de legiferare în acest domeniu. În martie, Consiliul de Stat a dat Decretul 124. În iulie, decretul a devenit legea 21. În 16 decembrie este dat un nou decret, care (caz unic) nu-l abrogă pe precedentul. Iar două zile mai târziu decretul este aprobat în unanimitate de Marea Adunare Naţională, prin legea 55, care de asemenea nu abrogă legea 21 din iulie. Şi iată cum, din 1970 şi până în 1991, timp de 21 de ani, Banca Naţională şi-a ordonat activitatea după două statute, ambele cu prevederi în premieră naţională, care s-au completat unul pe celălalt.
Marea noutate a acestei aglomerări de acte normative, surprinzătoare pentru un regim politic şi juridic comunist, a fost… ridicarea în cel mai de sus grad a Băncii Naţionale. Acela de bancă centrală! Nota Bene: bancă centrală a ţării şi nu numai a statului! România - care în 1970 avansase în tratativele de admitere în FMI şi Banca Mondială - dăduse puteri sporite băncii sale centrale, instituţie cu drept de participare „la tratative interguvernamentale în probleme financiare, de plăţi şi de credit“, care „putea să încheie cu bănci şi instituţii financiare străine acorduri de plăţi si contracte de credit“, şi, cu deosebire, „putea da şi primi garanţii pentru angajamente de plată în străinătate“.
Banca centrală, care în baza legilor din 1970 „funcţiona pe principiul gestiunii economice proprii“, era condusă de Consiliul de Administraţie, „organ deliberativ“ (deci nu consultativ) care hotăra în toate problemele. Şi, în primul rând, „întocmea şi executa planul propriu de venituri şi cheltuieli, planul de investiţii şi reparaţii capitale“. Şi, totodată, „avea decizia în problemele de muncă şi de salarii“.
