Instituţie fundamentală, Banca Naţională a României se bazează, pe lângă centrala din Bucureşti, pe nouăsprezece sucursale şi agenţii. Bucureştii găzduiesc centrala şi o sucursală de tip special (sucursala regională Bucureşti) iar celelalte cinci sucursale regionale îşi au sediile în Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi şi Timişoara. Agenţiile, răspândite proporţional în întreaga ţară, îşi au sediile în Arad, Bacău, Baia Mare, Braşov, Buzău, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Sibiu, Suceava, Târgu Jiu şi Târgu-Mureş. Instituţia în ansamblu - cuprinzând centrala, sucursala de tip special, sucursalele regionale şi agenţiile - care încă din 1991 şi-a redobândit identitatea de bancă centrală a ţării - a avut şi şansa unică de a fi moştenit un impresionant patrimoniu imobiliar.
Dacă Banca Naţională n-ar fi avut această mare şansă - de a deţine în proprietate, cu drepturile depline de posesie, folosinţă şi dispoziţie impuse de Codul Civil, un patrimoniu de valoarea celui moştenit - ar fi fost obligată, în 1991, să îşi închirieze clădirile în care să funcţioneze. Şi poate, într-o a doua etapă abia, să-şi construiască propriile clădiri. Oricare dintre aceste două soluţii, închirierea sau construcţia de noi spaţii, ar fi pălit în faţa avantajului competitiv oferit de vastul patrimoniu ce a fost gândit să servească pe deplin activităţile din centrală şi din sucursale. Şi totodată să contribuie la estetica şi personalitatea Capitalei şi oraşelor în care Banca Naţională a decis să-şi desfăşoare activitatea.
Martorul cel mai autorizat este istoria. Reiese, din documentele selectate de istorie, că înaintea instituţiei a fost ideea. Iar ideea s-a născut în mintea omului politic Ion C. Brătianu şi a prietenului său Eugeniu Carada. Când? Cu mult înainte de 1880! Chiar înainte de 1867 - anul în care a fost legiferat sistemul monetar al leului - Brătianu s-a pronunţat cu forţă în favoarea înfiinţării unei bănci centrale. Într-un discurs electrizant, şi-a exprimat convingerea că de haosul monetar - care menţinea jos nu doar puterea de cumpărare a populaţiei, ci şi viaţa economică în integralitate - „nu vom scăpa înainte de a da ţării o instituţie care să ordoneze circulaţia monetară şi creditul“.
Brătianu a înţeles primul două adevăruri fundamentale. Cel dintâi, că România, după ce în 1862 dobândise un guvern unitar, avea nevoie şi „de o Bancă Naţională al cărei proiect să nu se depărteze de modelele timpului“ ; şi al doilea, că ideea avea nevoie să treacă mulţi ani până să se maturizeze ca… să prindă rod; şi să primească un sprijin puternic din partea guvernului. Necazul era că, din 1862 şi până în 1871, toate guvernele au avut viaţă scurtă. Zece guverne au rezistat doar între o lună şi nouă luni. A trecut ceva timp până în martie 1871 când un guvern, cel condus de Lascăr Catargiu, a reuşit să reziste până în martie 1876. A fost răstimpul în care, în 1874, un grup de conservatori, în jurul ministrului finanţelor Petre Mavrogheni, a reuşit să avanseze un proiect de lege pentru o bancă naţională. Nu a avut însă forţa să convingă Parlamentul. Istoria l-a aşteptat pe Ion C. Brătianu. Manolache Epureanu, care formase un guvern ce a rezistat doar trei luni şi douăzeci de zile, avusese inspiraţia de a-l numi la Finanţe pe Ion C. Brătianu. Guvernul Epureanu a căzut repede, dar nu şi Brătianu, care a format următorul guvern la 24 iulie 1876. Va fi premier 12 ani, timp în care va conduce patru guverne unul după altul, reuşind să-şi valorifice forţa de convingere şi să atragă elita politică de partea unei decizii în favoarea înfiinţării Băncii Naţionale. A avut de partea lui un concurs de împrejurări. România îşi câştigase independenţa pe câmpul de luptă. Iar tipul de bancă centrală ce se contura din proiectul pe care Brătianu l-a depus la Cameră în februarie 1880 - o bancă de scont, de circulaţiune şi emisiune - era singura şansă a României de a se salva din blocajul financiar în care intrase. Articolul 9, din proiectul de lege, era o cheie! Băncii ce avea să ia fiinţă i se cerea „să sconteze sau să cumpere poliţele, biletele la ordin sau alte efecte de comerţ; să primească efectele ce îi vor fi remise de particulari sau de diferite instituţii“. Or, tocmai aceste efecte de comerţ, care aşteptau să ajungă la scadenţă, blocau viaţa economică internă. Scontul deci, în opinia lui C.I. Băicoianu, fost director în BNR, autor al unor excepţionale tratate de politică monetară pe care le-a publicat între 1932 şi 1939, „constituia baza pe care s-a înălţat aşezământul nostru de emisiune“. Iar din felul în care a fost reglementat scontul era limpede că scopul principal era lichiditatea; cauza reală prin urmare a convertibilităţii efectelor de comerţ! Şi astfel creditul - ce se număra deja între cele mai studiate ramuri ale economiei politice - intervenea în forţă să spargă blocajul financiar.
Odată cu anii care au trecut, şi cu vremurile, mai toate dramatice, s-au adunat în fiinţa Băncii Naţionale a României - prin forţa umană formată aici - atâtea cunoştinţe, atâta experienţă şi atâta tărie de caracter încât să fie în stare să facă faţă cu succes celor mai grele încercări. În anii Primului Război Mondial, armata română şi statul român au avut un singur finanţator: Banca Naţională. Iar după război, din 1918, când visul Marii Uniri a devenit realitate, Banca Naţională şi-a asumat primul rol în unificarea monetară şi economică a României Mari. În Al Doilea Război Mondial, Banca Naţională a fost strategul plăţilor în aur pentru petrolul, grânele şi alte bunuri pe care Germania le importa din România. Banca Naţională a adunat atunci, în tezaur, cea mai mare cantitate de aur de care a dispus vreodată - 240 de tone. Acum 80 de ani, când cursul războiului a făcut ca aurul să fie în pericol, a găsit forţa, mijloacele şi sprijinul ca să adăpostească tezaurul în munţi - la mănăstirea Tismana.
În 1947, anul în care aurul de la Tismana revenea în tezaurul de la Bucureşti, Banca Naţională încheia un bilanţ. Trecuseră 67 de ani de la ctitorirea instituţiei. Acei 67 de ani măsurau timpul în care instituţia funcţionase ca bancă centrală a României. Tot ce se acumulase în acest timp - cunoştinţele, experienţa, tăria de caracter - exprimau forţa instituţiei. Forţa cu care şi-a făcut datoria ca bancă centrală a ţării. Şi forţa de care a dat dovadă, încă de la înfiinţare, să ridice, în Capitală şi în reşedinţele judeţene în care funcţiona instituţia, un patrimoniu ce număra… 150 de imobile. Toate amplasate în zonele centrale ale oraşelor. Toate reprezentând monumente de arhitectură. Toate funcţionând în unele dintre cele mai valoroase clădiri ce împodobeau oraşele în care îşi aveau sediile. Şi toate reflectau, deodată cu complexitatea liniilor trasate de arhitecţi, gândirea epocii în care şi-au dobândit viaţa dintâi. O epocă în care, în România ultimilor două decenii ale secolului al nouăsprezecelea şi în primul deceniu şi jumătate din secolul douăzeci, au fost ridicate clădiri ce se numărau între piesele importante ale arhitecturii europene.
Aceasta a fost moştenirea. Cum avea să fie valorificată? Sucursala Bucureşti, mai cu seamă, încă înainte de a avea gradul de sucursală regională specială, împărţea cu câteva direcţii din centrala BNR un spaţiu din Lipscani, vis-a-vis de Palatul Vechi, situat în una dintre cele mai frumoase clădiri de bancă. Am numit Palatul Chrissoveloni, operă interbelică a unui vestit arhitect român, ce îşi câştigase un binemeritat loc între cele mai reprezentative construcţii din Europa. Iar centralei BNR, după reconstituirea patrimoniului, i-a revenit în întregime complexul instituţional din Bucureşti, situat între străzile Lipscani, Eugeniu Carada, Doamnei şi Smârdan. Aici, în acest patrulater, se înalţă zidurile celor două mari palate: Palatul Vechi, cu faţada în Lipscani, despre care cronicile scriu că „este proiectat într-o perfectă armonie clasică de către doi arhitecţi francezi“, dat în folosinţă în 1890; şi Palatul Nou, cu faţada în Doamnei, ridicat la jumătatea secolului XX de către „doi arhitecţi români, care de asemenea si-au racordat opera la cultura europeană“. Plus Parcul cu Platani din Cotroceni, pe care BNR l-a cumpărat în 1946. Şi unde azi funcţionează - împreună cu câteva direcţii - Centrul de perfecţionare profesională şi de activităţi sociale.
Istoria este martoră că o moştenire, cu deosebire una de anvergura patrimoniului BNR, poate fi validă numai în cazul în care este susţinută de legi clare şi de acte care au fost întocmite în respectul legii. După ce, în 1991, BNR a trecut la reorganizarea, ordonarea şi modernizarea arhivei, din dosarele cu acte vechi au început să fie selecţionate, în dosare noi, documentele originale ce atestau drepturile istorice de proprietate ale băncii centrale. Devenise astfel fapt probat juridic: din februarie 1882, când Banca Naţională a cumpărat de la Ministerul Finanţelor Hanul Şerban-vodă, în locul căruia a ridicat Palatul Vechi din Lipscani, până în 1946 când a făcut ultima investiţie cumpărând Parcul cu Platani şi până în anul 1947 când a fost etatizată, BNR a construit sau a achiziţionate acele 150 de proprietăţi imobiliare, menţionate mai sus. De ce atât de multe? Pentru că operaţiunile de scont, ce urmau să valorifice efectele de comerţ „în adormire“, au obligat BNR la o largă desfăşurare care să cuprindă întreaga ţară. După 1991, în împrejurările transformării BNR în bancă centrală cu faţa la economia de piaţă, operaţiunile au fost restrânse la nivelul centralei, sucursalei de tip special, sucursalelor şi celor 13 agenţii. Prin urmare, şi spaţiile ce urmau să rămână în patrimoniul BNR au fost limitate la ceea ce prevede legea, care a restrâns şi restrânge dreptul de a investi doar la nevoile stricte de funcţionalitate şi la interesele personalului. Pentru a respecta legea, instituţia şi-a restrâns spaţiul geografic şi a păstrat în patrimoniul imobiliar doar ce acoperea acest spaţiu. Ceea ce era şi este cimentat în litera şi spiritul legii!
Patrimoniul ce i-a revenit în proprietate Băncii Naţionale, după 1991- în baza drepturilor susţinute cu acte originale şi statute întărite de legi - s-a dovedit a fi extrem de preţios! Dacă însă legile şi actele au rămas şi sunt intangibile, timpul scurs de când au fost construite clădirile a lucrat nemilos la uzura lor fizică. Şi, mai mult decât timpul, mai mult decât efectele a trei cutremure, au lucrat coroziv împrejurările. Supraexploatarea edificiilor cuprinse în patrimoniul moştenit, în vremea regimului comunist, practic o supraîncărcare dezordonată de sarcini, şi blocarea oricăror investiţii pentru consolidări şi renovări, au lăsat amprente puternice. Folosirea clădirilor vechi în scopuri noi a generat dificultăţi ce au impus rezolvări tot atât de ingenioase ca oricare dintre obiectivele ori atribuţiile privind politica monetară, politica valutară sau administrarea rezervelor internaţionale. Pentru a-şi repune patrimoniul în deplină stare de funcţionare, Banca Naţională a devenit… un vast şantier. Din motive operaţionale, lucrările de restaurare au fost împărţite pe etape. Era singura soluţie ca instituţia să funcţioneze concomitent cu lucrările de consolidare, renovare şi restaurare.
Proprietăţile pe care BNR şi le-a asumat - după ce le-a cedat statului pe cele din Bucureşti şi din judeţe ce nu intrau în raza de funcţionare a instituţiei - au intrat într-un proces de refacere, de fapt de adaptare la noile funcţii ale unei bănci centrale din sistemul european. Răspunderea pe care Banca Naţională şi-a asumat-o a fost aceea de a le fi redate tuturor acestor proprietăţi, toate cu valoare istorică, funcţionalitatea de care era nevoie.
De unde atâţia bani? În niciun caz de la bugetul statului. Am scris de nenumărate ori, repet acum: Banca Naţională nu este instituţie bugetară. Prin urmare, BNR a fost nevoită să susţină în rol de investitor, cu fonduri proprii, toate lucrările de refacere a patrimoniului. Cum a obţinut si cum obţine BNR fonduri proprii? Ca orice bancă centrală, în orice epocă şi în oricare loc din lume, BNR a desfăşurat operaţiuni bancare şi a făcut profit. Din acest profit, un procentaj important a revenit întotdeauna statului. Dar ca să facă profit, mai întâi a avut încasări mari, care an de an au fost peste nivelul cheltuielilor. Un procentaj din sumele încasate an de an din operaţiunile curente, din 1881 şi până în 1946 inclusiv, a fost destinat realizării şi dezvoltării patrimoniului imobiliar al BNR. Iar, din 1991, consolidării acestui patrimoniu şi transformării lui în vedere racordării la noile obiective şi atribuţii proprii băncii centrale, cu spaţii în care să funcţioneze direcţii cum sunt modelarea macroeconomică, platforme digitale şi securitate energetică sau soluţii digitale, administrarea bazelor de date, analiza şi testarea aplicaţiilor, relaţii internaţionale, relaţii cu mediul de afaceri sau dezvoltarea activităţii muzeistice şi de educaţie financiară.
După 1991, banii pentru consolidări şi restaurări au revenit în bugetele BNR, aprobate de Consiliul de Administraţie, din cotele de amortizare calculate în contul tuturor acestor edificii. Folosirea eficientă a banilor câştigaţi din operaţiuni specifice a fost o obligaţie fundamentală a instituţiei ce poartă prin timp o imensă răspundere. În timpul lucrărilor de renovare, din 1991 şi până azi - care au dublat viaţa infrastructurii Băncii Naţionale - ideea dominantă a acestui uriaş efort a fost înalta responsabilitate faţă de patrimoniul moştenit.
