Un jurnalist mi-a adresat, în cursul unui interviu, o întrebare legată de statutul leului în schimburi valutare internaţionale. Săptămânalul la care lucrează are o colaborare cu The New York Times. Contabilitatea redacţiei americane, facturând un serviciu, precizase: „Preferăm ca plata să fie făcută în lei“. „Cum e posibil?“ – a fost întrebarea. Am răspuns că, astăzi, piaţa noastră valutară nu mai este restrânsă în graniţele ţării; tranzacţii cu lei (moneda noastră fiind acum pe deplin convertibilă) se fac la Frankfurt, la Londra, la New York sau pe alte mari pieţe ale lumii… Şi cum această realitate devine tot mai evidentă, am fost surprins zilele trecute când am citit – şi nu oriunde, ci în Ziarul Financiar – un titlu potrivit căruia „nici măcar gratis leul nu mai valorează nimic“.
Ziarul Financiar a iniţiat o campanie pentru promovarea plăţilor în lei. Demers lăudabil, ce merită nu doar continuat, ci şi intensificat. Inevitabil, campania în cauză, dincolo de scopul declarat – acela de a contribui la întărirea leului – , are şi un rol important în procesul mai larg de educare financiară a publicului. În consecinţă, exactitatea afirmaţiilor ar trebui să fie un atribut esenţial. Or, afirmaţia că leul, nici când e gratis, nu mai valorează nimic iese nu doar din graniţele exactităţii, ci şi din ale credibilităţii.
Nici în anii ‘80 sau în anii ’90-‘91 afirmaţia nu ar fi fost întru totul exactă. În anii ‘80, piaţa de consum era într-o suferinţă atât de mare, încât populaţia nu reuşea să cheltuiască decât o parte din puţinii bani de care dispunea. Pe piaţa neagră, ţigările şi băuturile fine, cafeaua şi alte mărfuri rare îndeplineau rolul de bani. Dar nici atunci leul nu era gratis, iar tranzacţiile „la suprafaţă“ se făceau în lei şi oamenii căutau lei. La începutul anilor ’90, după ce au fost restituite părţile sociale şi au fost redate toate sporurile pe care regimul comunist le tăiase pentru a se apăra de inflaţie, s-au adunat la populaţie şi mai mulţi lei necheltuiţi. Potrivit unui calcul făcut în octombrie 1990, la 1 leu în circulaţie pe piaţă erau mărfuri de numai 9 bani. Fuga de lei era atunci un fenomen real şi în creştere. Pe piaţa neagră, mai cu seamă, cele mai multe plăţi se făceau în valută forte. Dar şi comerţul „la vedere“ – în magazinele în care se vindea cu amănuntul – îşi departaja raioanele, cu plăţi în lei la mărfurile greu vandabile, în timp ce mărfurile căutate de consumatori nu puteau fi cumpărate decât pe valută. Leul nu era însă gratis; putea fi obţinut, cu deosebire, în contrapartidă cu munca sau cu mărfurile. Era, deci, căutat şi avea o anumită valoare. Banca Naţională a desfăşurat în acel timp o campanie intensivă, argumentaţia teoretică fiind dublată de reglementări riguroase. Rezultatul a fost încetarea plăţilor în valută nu doar în magazinele de stat, ci şi în cele private.
Astăzi, tranzacţiile se fac în lei la zeci de mii de bunuri fizice ori servicii. Băncile comerciale caută lei. Companiile şi populaţia au nevoie de lei. Pe piaţa creditelor, unde un început de dezgheţ este evident, împrumuturile noi în lei au devenit preponderente. Nicăieri însă, şi în nicio împrejurare, leul nu e gratis. Iar stabilitatea pe piaţa valutară şi inflaţia calmă îi conferă o valoare certă. Ceea ce nu înseamnă că putem să ignorăm apartenenţa noastră la Uniunea Europeană, în care regula este libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, a persoanelor şi, deci, a forţei de muncă, a capitalurilor. Încă din septembrie 2006 România a liberalizat contul de capital şi a declarat convertibilitatea totală a monedei naţionale. În aceste condiţii, circulaţia valutelor, cu deosebire a monedei unice europene, nu poate fi supusă prohibiţiei. În economia românească funcţionează numeroase companii cu capital majoritar străin, între care nu puţine sunt multinaţionale, şi deşi plătesc salariile în lei, e firesc să le socotească în valută pentru a le putea compara cu salariile plătite în compania-mamă ori în companiile-surori. Şi nu e posibil să fie introdus un sistem de prohibiţie nici la creditele în valută. Firmele importatoare e firesc să se împrumute în valută. Cum e firesc să se împrumute în valută acea parte a populaţiei care încasează venituri în valută. Iar băncile, în măsura în care vor avea finanţări în valută, nu vor putea fi oprite să dea credite în valută. Exportatorii au dreptul să-şi reţină întreaga valută obţinută din schimburile internaţionale. În general, nu există restricţii pentru deţinerea valutei. Anual, compatrioţii noştri plecaţi la muncă în străinătate trimit acasă miliarde de euro. Firmele şi populaţia au dreptul să deţină valută şi să-şi facă depozite în bănci. De altfel, în materie de economisire, combinaţia lei-valută asigură o echilibrare a portofoliilor.
În acelaşi timp euro, care este monedă de referinţă pe piaţa noastră valutară, este şi monedă de referinţă în analiza rezultatelor economice, mai ales că deseori facem comparaţii cu indicatorii statistici din celelalte ţări ale Uniunii Europene. Calculăm şi vom continua să măsurăm „cu rigle străine“, în euro deci, PIB-ul pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare, exporturile şi importurile, câştigurile din muncă, investiţiile străine şi împrumuturile externe, motivaţi de cerinţa comparaţilor statistice. Iar de câtva timp suntem tot mai mult preocupaţi de preţul în euro al benzinei şi al motorinei, pentru a-l compara cu preţurile din alte ţări. Toate aceste calcule vor continua să fie făcute – şi este bine să fie făcute – în euro.
Sunt însă situaţii – şi nu sunt puţine – în care calculele făcute în euro şi-au pierdut relevanţa economică. Au rămas simple reflexe ale unui timp expirat.
Desigur, acum nu ar mai fi posibilă replica unui ţăran, de prin anii ’90, care întrebat de un reporter TV de ce a scumpit atât de mult pătrunjelul, l-a trimis să se uite cât de mult s-a scumpit dolarul. Dar continuăm să vedem şi să auzim că, în numeroase companii cu capital românesc, deşi salariile sunt plătite în lei… sunt calculate în valută. Sau că preţurile multor produse de import ori chiar ale unor produse fabricate în ţară sunt stabilite în valută şi transformate apoi în lei. Iar la case şi terenuri, nu numai că preţurile sunt stabilite în valută, ci şi plăţile se fac de multe ori în valută. Când măsuram inflaţia cu trei sau cu două cifre iar pe piaţa valutară leul se deprecia în salturi mari, salariaţii înşişi cereau – şi în multe cazuri obţineau – să le fie calculate în valută câştigurile din muncă. Aveau nevoie de un reper stabil şi acesta nu era leul, ci valuta. Şi tot valuta era un reper stabil pentru preţuri. Astăzi însă, când inflaţia a fost stabilizată la nivelurile din Zona Euro, iar piaţa valutară e şi ea stabilă, când însăşi macrostabilitatea a devenit o realitate a economiei noastre, a calcula preţurile în valută… pentru ca apoi să fie transformate în lei e mai mult decât o fandoseală; e o pierdere de timp şi de bani cu socoteli inutile. Acest obicei, cândva util, trebuie să devină acum istorie.
