În topurile competitivităţii economice n-avem un loc de invidiat. Iar mulţi dintre cei care văd posibilă o schimbare de locuri invocă – ignorând producţia de bunuri şi de servicii, inclusiv exporturile şi investiţiile – o unică soluţie: să fie stimulat consumul. Dar pentru mai mult consum ar fi nevoie, întâi şi întâi, de bani mai mulţi. De unde?
O carte importantă, publicată în 1935, deschide în acest sens un câmp vast de analiză. Titlul cărţii: „Drumul echilibrului financiar“. Autorul: Virgil Madgearu. Vedem cum marile dureri ale economiei româneşti din anii de după Primul Război Mondial – cu deosebire productivitatea sub media europeană, un randament scăzut al maşinilor, calitatea slabă a multor produse – erau actuale şi în decembrie 1989, după câteva decenii de „prefaceri comuniste“. Unele sunt actuale şi acum. Profesorul Madgearu, în 1935, vedea o singură cale bună: creşterea imediată a veniturilor populaţiei. „Asta propunem şi noi“ – vor spune, desigur, adepţii relansării economice prin creşteri salariale, care să ducă la intensificarea consumului şi, mai departe, la producţii mai mari. Dar Madgearu, care nu era un neştiutor în materie de legităţi economice, n-a gândit vreodată că voluntarismul în economie nu se răzbună cumplit. În toate împrejurările. Aşa că, atunci când a scris, negru pe alb, că vede pentru România „o singură cale bună: creşterea imediată a veniturilor populaţiei“, nu a crezut nicio clipă că un astfel de pas ar putea să fie făcut, pur şi simplu, prin pomparea de bani şi prin umflarea veniturilor fără nicio legătură cu productivitatea şi eficienţa muncii.
Logica economică ne conduce spre o ecuaţie simplă: atât timp cât nu vor fi reînnoite structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, a forţa motoarele consumului, în speranţa că vom avea mai mult PIB, ar însemna să ne afundăm şi mai rău în ineficienţă. Pentru că numai într-un climat economic sănătos, competiţional, mai mult consum ar însemna şi mai multe valori adăugate.
Dau la o parte prezicerea privind reintrarea României în recesiune, vânturată marţi la prânz, deşi sursele sunt respectabile, şi notez că un PIB cu semnul plus în 2014, lângă PIB-ul cu plus din anii 2011, 2012 şi 2013, în aria valorilor ajustate sezonier, echivalează cu un pas important către ieşirea din criză. Dar un astfel de verdict are încă nevoie să fie confirmat, iar apoi consolidat în anii viitori, obţinând astfel suprema garanţie a intrării României într-un nou ciclu economic. Şi mai departe? O analiză corectă nu poate ignora corelaţia firească între relansarea economiei, ce are nevoie să fie confirmată în viitor de o lungă fază de avânt, şi rezultatele de până acum.
Să judecăm. După ce România a trecut de anul 2009, când recesiunea a atins brutal nivelul cel mai de jos, descreşterea a devenit lentă în 2010. De atunci, timp de trei ani, tendinţa economiei noastre a fost fără încetare de creştere. E drept însă că urcuşul nu numai că a fost încet, dar nu a trecut mai sus de poalele muntelui, menţinându-se sub PIB-ul potenţial. Iar ieşirea din recesiune, în 2011, nu avea cum să fie urmată imediat de ieşirea din criză. Iată însă că şi populaţia, şi companiile economice, şi clasa politică vor o schimbare cât mai grabnică a stării de lucruri din ţară. Vor, de fapt, dacă tot am scăpat de recesiune, să vedem îmbunătăţindu-se condiţia noastră umană. Dorinţă firească. Şi, mai cu seamă, îndreptăţită. Numai că una e ce vrem şi alta ce putem. Un alt nivel de bunăstare, de care să se bucure o parte consistentă a populaţiei, nu este posibil fără o creştere economică performantă, întemeiată pe productivitate şi pe competitivitate. Sunt valori la care vom ajunge cândva, dar numai după ce societatea românească va accepta o restructurare masivă a economiei. Dar în condiţiile în care, în ţara noastră, încă nu au fost reînnoite radical structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, a spera că simpla creştere a consumului mai sus de linia zero ne-ar aduce imediat un PIB cu mai mult plus şi, mai departe, un plus de bunăstare rămâne o iluzie.
Să fim înţeleşi: e greu să ajungem la mai multă bunăstare fără mai mult consum. Or şi în 2014 ţara noastră continuă să se confrunte cu o incomodă rată negativă de consum. Este o consecinţă a crizei, după ce însă, din 2004 până în 2008, inclusiv, am întins prea mult plapuma consumului. Acum achităm factura. A fost deci nevoie de o lecţie de viaţă ca să înţelegem că, în materie de consum, sfidarea unui echilibru cât de cât stabil între cerinţe şi posibilităţi reale este până la urmă plătită scump. Dacă vom vrea ca, la noi în ţară, consumul să fie tot mai mare şi de o calitate superioară, vom avea nevoie întâi şi întâi de o producţie internă a cărei lege să fie eficienţa. Iar ca să ajungem s-o obţinem ar fi o nesăbuinţă să ne grăbim… repede. Fiindcă n-am face altceva decât să stricăm treaba. Mai avem însă noi timp să ne grăbim încet? Timp nu avem, dar nici soluţii ca să ardem etapele nu există.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 19.03.2014
