România produce mai mult. PIB-ul ţării adună an de an atât cifre nominale mai mari, cât şi procente în plus ce exprimă ritmuri de înaintare peste media europeană. De ce, atunci, salariile cresc atât de încet? Şi de ce, pentru majoritatea populaţiei, bunăstarea e încă o Fata Morgana? Explicaţia este simplă. Creşterea economică plus nu aduce, în plus, şi venit naţional. Fiindcă PIB-ul, nerestructurat, are încă aşteptări neonorate la capitolul sustenabilitate.
Relansarea dorită nu va fi posibilă fără nicio zbatere a companiilor răsfăţate – care produc pierderi şi menţin un capital negativ, datoriile fiind mai mari decât întreaga lor avere – pentru a se schimba, pentru a produce mai bine, mai ieftin.
Desigur, nu ar fi de ajuns doar să producă. Important este să producă mai mult, mai bine, mai performant, mai profitabil, ca o condiţie pentru salarii mai mari, pentru pensii mai mari şi pentru bani mai mulţi, care să ajungă în cât mai multe buzunare.
Faptul că statisticile consemnează o creştere a veniturilor reale nu înseamnă însă că populaţia are mai mulţi bani disponibili. Dimpotrivă, mulţi o duc rău cu banii. E bine, totuşi, că o mare parte a populaţiei are poftă de consum.
Mai departe, pe baza consumului, se înmulţesc şansele să crească economia, consumatorul dobândind un rol nou. El nu mai este un simplu „punct fix”,în jurul căruia se învârte economia. Consumatorul dobândeşte rolul de factor dinamic, în neîncetată mişcare.
Toate bune… numai că societatea românească nu a înţeles bine ce ne trage înapoi. Unde ne aflăm, unde trebuie să ajungem, ce aveam de făcut sunt întrebări rostite de prea puţine voci. Şi nici nu avem o masă critică de răspunsuri la aceste întrebări. Dar, mai cu seamă, nu e bine înţeles adevărul că nu vom putea regenera nivelul de viaţă dacă, întâi şi întâi, nu vom regenera munca. Mai mult: fără o mai mare preocupare pentru un raport echilibrat între muncă şi bani, bunăstarea se va îndepărta în loc să se apropie.
Nicolae Iorga, care preda istoria şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, le spunea studenţilor că Napoleon şi-a dobândit celebritatea pe câmpurile de bătălie şi datorită geniului său militar, precum şi unor împrejurări favorabile, dar că o mare vocaţie a lui a fost aceea de strateg financiar. De câte ori era întrebat de ce are nevoie ca să câştige un război, el răspundea că de trei lucruri: bani, bani şi iar bani.
Desigur, de bani, bani şi iar bani are nevoie şi societatea românească. Pentru războiul cu sărăcia. Orice strategie de înfăptuire a bunăstării nu poate să pornească decât de la bani. De la venituri bugetare şi de la profitul companiilor până la resursele de finanţare externă: investiţii de capital, fonduri europene, împrumuturi ieftine de pe pieţele internaţionale. Dar nici fără eficienţă în economie. Un deficit cu care ne luptăm de mai bine de o jumătate de secol.
Acum însă lucrurile s-au agravat. România, în Uniunea Europeană, e în urma principalilor săi parteneri până şi în procesul liberalizării economice. Din cauza populismului, mai ales. Subvenţiile de la stat au curs mult timp, chiar dacă mai mult mascate şi mai puţin făţişe. Iar sistemul stimulentelor s-a dovedit a fi lent în deschiderea către competitivitate.
Cum vom putea răzbi? În primul rând, făcând performanţă în economie. Performanţa ar aduce mai multă valoare adăugată. Capitalul intern, cu deosebire, ar primi astfel un mesaj de încurajare. Iar România ar dobândi noi investiţii necesare continuării creşterii economice sănătoase.
Apoi, este important ca societatea românească, în ansamblu, să înveţe să-şi însuşească un comportament specific economiei de piaţă. Numai cu un astfel de comportament vom avea o creştere bazată pe competitivitate, pe curmarea risipei, pe muncă eficientă. Numai aşa fondurile de la Uniunea Europeană, ce aşteaptă să intre în ţară, chiar vor şi intra. Pentru ca, mai departe, să reuşim să destrămăm confuziile provocate până în prezent prin aplicarea fragmentată a reformelor.
