Încă din anii de boom, Banca Naţională s-a văzut nevoită să filtreze fluxurile de bani îndreptate către economia reală şi, mai cu seamă, către populaţie. Iar după ce, începând din 2009, societatea românească a trecut prin mai multe faze ale unei crize prelungite, adunând doi ani de recesiune, urmaţi de ani cu noi curbe de descreştere, de valuri de inflaţie, de şomaj, de strângere a curelei şi de reduceri drastice ale creditării companiilor şi populaţiei, a recurs la perfecţionări neîncetate ale filtrelor folosite în procesul creditării. Mai cu seamă că partea activă a populaţiei – cea care face PIB-ul ţării şi aspiră cu deosebire la credite – s-a trezit că e nevoită să muncească mai mult şi să câştige mai puţin, căci salariile reale au fost reduse drastic fie de inflaţia din anii 2009-2011, fie de amputări semnificative.
Acum BNR pregăteşte un nou filtru. Cu un plus de rafinament. La baza lui fiind două criterii: o creditare sănătoasă şi evitarea supraîndatorării populaţiei. Plecând de la această realitate, în timp ce norii crizei se împrăştie, iar creditul (în lei) se amplifică moderat, Banca Naţională a pregătit un nou regulament de creditare. De fapt, a pus pe rol un proiect de reglementare menit să aducă modificări şi completări Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 17/2012, privind unele condiţii de creditare. Proiectul, care este publicat pe site-ul BNR, s-a aflat în dezbatere publică până marţi 25 mai 2016. De aici înainte – în faţă cu propunerile adunate şi, mai cu seamă, cu Directiva 17/2014 a Uniunii Europene şi cu Ghidul EBA pentru aplicarea directivei, documente care constituie baza modificărilor şi completărilor proiectate – se trece la definitivarea proiectului de regulament.
Nu-mi propun să-i fac rezumatul. Şi nici să fac comentarii pe marginea întregului document. Voi sublinia doar câteva detalii, semnificative pentru scopul propus, aducând în prim-plan preocuparea în creştere a Băncii Naţionale pentru a contracara riscul cel mai sever din sistemul bancar: riscul de creditare. La care se adaugă, în aceeaşi măsură, grija de a-i feri pe cei ce se împrumută de nedorite drame ce ar putea fi determinate, pe parcursul derulării creditului, de o eventuală insolvabilitate.
Desigur, se impune şi o privire înapoi. Pentru a vedea mai bine ce va fi înainte. Începând de prin 2003 şi, mai cu seamă, din 2004, vreo câteva milioane de români au început să-şi procure bunuri şi servicii de pe piaţă plătind combinat: din venituri proprii şi din credite. Faţă de această realitate, nouă pentru România, BNR a promovat un nou stil de creditare, întemeiat pe diminuarea riscurilor şi pe evitarea supraîndatorării. Şi o nouă măsură prudenţială: „limitarea riscului de creditare”. Fără a bloca însă creditarea.
În 2008 a făcut, cu un ceas mai devreme, paşi pe care mai târziu, în plină criză financiară, i-au făcut multe alte bănci din Uniunea Europeană. Apoi, în 2012, mizând pe creşterea temperată a creditului de consum, BNR şi-a propus să sprijine îndeosebi împrumuturile în moneda în care este plătit debitorul; totodată, a trecut la încurajarea extinderii creditului pentru investiţii imobiliare. Căci a fi lăsat, în criză mai cu seamă, ca nevoia de bani noi pentru consum să fi fost acoperită cu un exces de credite în valută şi fără limită de timp ar fi fost cea mai gravă eroare.
Au fost şi opinii potrivit cărora ar fi fost un nonsens faptul că BNR a venit cu astfel de propuneri de reglementare în împrejurările în care creditele nu mai erau stimulate de bănci, salariile nu mai urcau iar banii trimişi de compatrioţii noştri plecaţi în lume nu mai aveau putere să împingă prea mult înainte cererea internă. Numai că Banca Naţională nu a făcut şi nu face reglementări pentru câteva luni, ci pentru câţiva ani. Şi nu putea să nu fi ţinut cont de adevărurile aduse de criză.
Noul proiect de regulament impune băncilor, cu deosebire, să-şi condiţioneze cu maximă stricteţe creditarea de o anumită bonitate. Lucru extrem de important mai ales după ce însăşi criza a introdus restricţii. Ideea este ca nicio bancă să nu-i dea cuiva un credit pentru satisfacerea poftei de consum doar în schimbul unei simple solicitări. Ci să-l întrebe obsedant cum stă cu pofta de muncă şi cu şansa de a avea un loc de muncă permanent şi cert. Mai mult, se impune să-i verifice bonitatea, să-i pretindă acte din care să reiasă că are un venit îndestulător, ca să-şi poată plăti ratele şi, totodată, să-i rămână o sumă rezonabilă pentru consumul curent. Garanţia, în cazul ipotecii pe casă, oricât de acoperitoare ar fi, rămâne în planul al doilea. În planul întâi fiind capacitatea celui ce solicită un credit de a genera venituri.
Noul proiect de regulament aduce de fapt în faţa societăţii româneşti un mesaj raţional: „Atenţie la echilibru”. Ca să nu se rupă raporturile fireşti pe piaţa creditelor. Acest mesaj este de o stringentă actualitate acum, când două balanţe nu mai pot nicicum să fie ignorate. Prima este balanţa între capacitatea de acumulare a resurselor de creditare şi volumul creditelor. Conturul acestei balanţe – dependent în anii din urmă copleşitor de nivelul economisirii interne şi tot mai puţin de sursele de finanţare externă ale băncilor – este legat fundamental de nevoia de creditare sănătoasă.
A doua balanţă măsoară echilibrul între volumul creditelor şi capacitatea de rambursare a debitorilor.
Am văzut, în anii crizei, ce probleme grave a provocat defectarea rambursărilor în cazurile acelor împrumuturi care au devenit neperformante. Acum, este momentul ca acest tip de împrumuturi să fie raţionalizat.
