Anul acesta, de la începutul lui ianuarie şi până în 5 august, Consiliul de Conducere al BNR s-a întrunit de şase ori în şedinţe de politică monetară. Şi tot de şase ori au fost adoptate decizii de creştere a dobânzii de referinţă. Faţă de numai trei, anul trecut. De reţinut însă, cât priveşte anul curent, nu este doar numărul de decizii, dublu până acum faţă de 2021, ci viteza de înaintare imprimată ratei dobânzii de politică monetară. Comparând cele două tablouri, semnificativ diferite, observăm că banca centrală şi-a adaptat strategia la specificul inflaţiei din 2021 iar, în 2022, a recalibrat-o ca răspuns la şocurile puternice intervenite cu deosebire în lunile aprilie-mai, soldate cu mari creşteri de preţuri.
Marţi la prânz, la BNR, cu ocazia prezentării raportului trimestrial asupra inflaţiei, guvernatorul şi-a susţinut obişnuitul dialog cu presa. Nu mă voi referi la întregul conţinut al dialogului, cunoscut în detalii la această oră, după ce a fost pe larg prezentat în jurnale de ştiri, în dezbateri, în reportaje. Două sublinieri din răspunsurile date la întrebările jurnaliştilor este important să fie repetate.
Prima: ratele dobânzilor de politică monetară, stabilite de băncile centrale, exprimă o tranziţie cu efecte de foarte lungă durată. Pentru că lumea nu trece, acum, prin simple schimbări de conjunctură, după care să revină la dobânzile mici sau apropiate de zero. Nu! Era dobânzilor mici s-a încheiat definitiv. Dobânzile revin în normalitate.
A doua: legat de opiniile unor analişti care susţin că dacă BNR ar fi intervenit mai devreme si ar fi urcat mai agresiv dobânda de referinţă… inflaţia ar avea acum o cotă mai joasă. „Când mai devreme, acum doi ani?…Când, în plină pandemie şi fără niciun semn de inflaţie, toate băncile centrale ţineau strâns dobânzile jos, de teama recesiunii, noi să fi intervenit în contrasens cu natura pieţei ?”… a punctat guvernatorul.
…Acum doi ani, Fed şi BCE aveau dobânzile aproape de zero sau chiar zero - o dobândă a BCE, „facilitatea de depozit”, era cu 0,50 la sută sub linia zero - cu speranţa declarată că astfel vor grăbi redresarea economiilor lovite de criză. Şi cum, atât în SUA cât şi în zona euro, bătălia se dădea cu deflaţia, nu se aştepta nimeni la lovitura de teatru pe care inflaţia avea s-o dea în foarte scurt timp întregii lumi. Iar când inflaţia, la începutul lui 2021, chiar şi-a arătat colţii, şi Fed, şi BCE au sperat că au de-a face cu un fenomen trecător. Şi că, până la sfârşitul anului, inflaţia… va reveni în ţinta de 2 la sută! Ceea ce nu s-a întâmplat. Mai mult, inflaţia a lovit şi mai puternic în 2022. A lovit lună de lună, determinându-i pe analiştii din SUA şi din zona euro să vorbească despre cea mai dură inflaţie de după crizele petrolului din 1973 şi 1979.
Cum au reacţionat cele două mari bănci centrale? După ce s-au convins că teza inflaţiei trecătoare a fost doar iluzie, şi că, mai mult, principala cauză a dezordinii intervenite în sistemul global al preţurilor de consum este criza energiei, şi-au schimbat radical modul de a gândi şi de a reacţiona. În plan teoretic, a început să se contureze o nouă strategie, vizând despărţirea de dobânzile extrem de mici în cuplaj cu încetarea achiziţionării de active. Treptat, în dezbaterile publice, se susţinea cu înverşunare o nouă concepţie: „Tranziţia de la Marea Relaxare, cu dobânzi în zona zero, la Marea Înăsprire”, cu politici monetare bazate pe dobânzi de referinţă în creştere.
Apăruse însă o problemă. Grea! O inflaţie împinsă în sus de criza energetică nu răspunde favorabil la tratamente cu dobânzi de politică monetară. Iar, în cazul în care creşterea dobânzii de politică n-ar fi perfect calibrată, intervenţia băncilor centrale ar putea să facă mai mult rău decât bine. Acesta este motivul pentru care Fed a intervenit abia în martie 2022, după care şi-a programat un şir de alte intervenţii, iar BCE, după multe ezitări, a intervenit abia în iulie.
BNR, deşi din 2015 până în 2016 inclusiv s-a confruntat cu o cădere neaşteptată a preţurilor în România, sub linia zero, un soi de „inflaţie negativă”, n-a muşcat momeala de a coborî spre zero şi rata de politică monetară. În aprilie 2015, rata dobânzii de referinţă era 2 la sută. În noua conjunctură intervenită, cu „inflaţie negativă”, a scăzut 25 de puncte de bază din rata dobânzii, aducând-o la un nivel pe care l-a socotit rezonabil: 1,75 la sută. De unde n-a mai mişcat-o timp de doi ani şi trei trimestre. Şi bine a făcut.
În toamna lui 2017, pe neaşteptate, ne-am trezit în postura de participanţi la o “repetiţie generală” a crizei energiei din 2021-2022. O mişcare neinspirată a preţurilor la energie electrică şi la gaze, combinată cu creşterea preţului internaţional al combustibililor, ne-a aruncat pentru doi ani şi trei luni într-o inflaţie galopantă. Dacă BNR asculta “vocile de sirenă” şi ar fi coborât dobânda aproape de zero, s-ar fi aflat în situaţia să provoace un şoc puternic în sistemul preţurilor de consum. Aşa, cu dobânda la 1,75 la sută, a avut nevoie doare de trei mutări, cu câte 25 de puncte de bază, pentru a ajunge la 2,50, învingând o inflaţie cu un vârf de 5,41 la sută. Care însă, în conjunctura acelei timp, ne-a “urcat” până în poziţia de ţară cu inflaţia cea mai mare din Uniunea Europeană.
De acolo, am coborât în 2020 la cea mai bună poziţie din UE în topul mişcării preţurilor de consum.
