Opinii

Adrian Vasilescu, BNR: Trei cuvinte enervante. Şi totuşi...

Adrian Vasilescu, BNR: Trei cuvinte enervante. Şi...

Autor: Adrian Vasilescu

03.02.2016, 00:00 497

De prea multe ori, referirile la muncă, la productivitate şi la eficienţă enervează. Pe bună dreptate, în câteva privinţe. Fiindcă mult râvnita propăşire nu poate fi obţinută fără un ansamblu de politici bine articulat, cu acţiuni eficiente în economia reală, în economia nominală şi în economia publică. Răspunderea e la guvern, la autorităţi în general. Vorbim despre politici economice. Şi despre esenţa lor concentrată: restructurarea economiei.

De 26 de ani, România face întruna reforme structurale. Dar oare ce măsurăm noi: timpul sau faptele? Ce importanţă are câţi ani au trecut?! Important este ce au lăsat aceşti ani în urma lor. Căci anii pot lega între ei şi înfăptuiri, dar şi amânări. Iar societatea românească a dovedit că, în toţi aceşti ani, a alunecat deseori spre amânări.

Dar baza e jos, acolo unde se fac produse, se vând, unde se face profitul. Şi iată cum ajungem inevitabil la muncă, la productivitate, la eficienţă. Înainte de decembrie ’89, zilnic, în oraşele ţării devenite „centre muncitoreşti“, din blocuri urâte şi ponosite, cu pereţi jupuiţi, se revărsau milioane de oameni spre platformele industriale. Milioane de oameni cu înfăţişări obişnuite, care nu se considerau eroi ai muncii, cum îi „răsfăţa“ propaganda de partid, dar care purtau în minte ideea că deţin o valoare adevărată, tradiţional numită „brăţară de aur“.

Ei ştiau să fabrice oţel, să facă strunguri, utilaj petrolier şi atâtea alte produse. Timp îndelungat, nu-i întrebase însă nimeni dacă produsele lor sunt ori nu rentabile, dacă piaţa le va accepta ori nu. Şi nici nu le-a trecut vreodată prin cap că, în industria noastră, s-ar putea impune o altă structură a producţiei, în care să predomine bunurile de consum şi serviciile. Şi nu-şi imaginau că ar putea lucra în întreprinderi cu capital privat, în care să producă altfel şi să fie plătiţi altfel. Iar când, în anii de după decembrie ’89, istoria le-a arătat o altă faţă, când nouă tuturor ni s-a arătat o altă faţă a istoriei, racordarea la piaţa liberă s-a făcut greu şi încet.

Prea multă vreme, din cauza obsesiilor egalitariste în împărţirea pâinii sociale, de care societatea noastră n-a scăpat multă vreme, o bună parte a forţei de muncă, neînsufleţită cu stimulente materiale rezervate în exclusivitate performanţei, s-a complăcut într-o evidentă stare de moleşeală. Iar munca, nestimulată în condiţii competiţionale, nu a produs bogăţia de care ţara are nevoie. Într-o economie în care foarte mult timp marile mize nu au fost productivitatea, competitivitatea şi eficienţa, ci dezvoltarea cantitativă, supraefortul de a produce mai mult a cerut mai multe importuri, mai mulţi bani, un consum mai mare de capital fix. Plus înmulţirea obişnuitelor pierderi din cauza risipei şi a modului învechit de organizare a muncii în companiile noastre.

Ani de zile, preocupările s-au oprit la simptome, mergându-se rareori la rădăcini, la cauze. Societatea, în ansamblu, s-a obişnuit să gândească de azi pe mâine, în loc să-şi concentreze politicile şi opţiunile economice într-o perspectivă pe termen lung. Deşi, treptat, o bună parte a societăţii a înţeles pe viu că trecerea la economia de piaţă constituie un proces îndelungat, complex şi dificil, a irosit prea mult timp şi acum suntem nevoiţi să învăţăm repede lecţiile grele ale pieţei.

E limpede, aşadar: societatea românească are încă nevoie de schimbări profunde. Până acum, din cauza jumătăţilor de măsură, nu a fost asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să favorizeze un raport optim între câştigurile şi pierderile din economie. Acum însă, când timpul nu mai are răbdare, e nevoie de acţiune în forţă pentru a grăbi restructurarea. Două repere fiind fundamentale: ce fel de PIB trebuie să facem şi pe cât capital ne bazăm. Iată de ce, privindu-ne în oglinda unei lumi obsedate de finanţarea creşterii economice, încercăm să aflăm răspunsul nostru la întrebarea despre modul în care vom reuşi (ori nu vom reuşi) să nu ni se închidă sursele de capital.

Adevărata dezvoltare implică bani pentru investiţii şi idei inteligente, care să pună companiile economice în poziţii avantajoase faţă de presiunile competitive ale pieţelor, în condiţiile unei crize prelungite. E cazul să ne întoarcem la tabla de şah în care rolul reginei îl juca acumularea? De ce nu! Cu condiţia să fie învăţate deschideri noi, să fie concepută o nouă strategie de joc şi să fie aleasă o miză nouă.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO