Opinii

Adrian Vasilescu: În timp ce avioanele americane şi britanice bombardau România, pieţele financiare de la New York şi Londra ne-au păstrat intact aurul

Adrian Vasilescu: În timp ce avioanele americane şi britanice bombardau România, pieţele financiare de la New York şi Londra ne-au păstrat intact aurul

Autor: Adrian Vasilescu

16.08.2016, 17:32 1486

Emisiune TV, acum vreo cinci săptămâni. „O dezvăluire şocantă!” – zice moderatoarea.„Reporterii noştri au descoperit că partea cea mai mare din rezerva de aur a BNR se află în străinătate!”…

Sună telefonul meu. Producătoarea emisiunii mă întreabă dacă accept să intru în direct. Accept. Şi spun că ştirea e adevărată, numai că am dat-o eu… acum 14 ani, în 2002.

În zilele următoare, ştirea e repetată pe bloguri, fără ca nimeni să mă mai întrebe dacă e adevărată ori nu. Pe acest fond intervin şi „criticii de serviciu” ai BNR. Se ascut condeie, sunt făcute „dezvăluiri”, sunt descifrate „secrete”. Cum am citit recent: „Un văl se ridică de pe ochii oamenilor”.

Ce i se spune publicului – intenţionat sau din neştiinţă – despre rezerva de aur a BNR? Redau câteva detalii semnificative ale unui tablou ce creşte zilnic.

5 iulie 2016: „Cum nu ştim cum şi în ce condiţii se ocupă BNR de rezerva parcată la Londra, nu putem spune cât pierde la tranzacţie ori cât poate fi ciunga (…). Într-o lume răutăcioasă nu ai vrea să te prindă Brexit-ul cu complicaţii legale, de jurisdicţie ori de instrument”.

13 iulie 2016. Sunt invocate voci de la BNR: „Ba ar fi aur în străinătate, ba nu ar fi”.

28 iulie 2016. Două exemple în care citeşti ceva şi înţelegi altceva: „Comunicarea deţinerilor de aur în străinătate, lipsită de transparenţă în rapoartele recente de activitate”. Şi mai departe: „Aurul a fost trimis în străinătate în mai multe perioade, dar mutarea din 2010 a fost realizată sub pretextul auditării deţinerii”…

Şi, acum, să vedem cât adevăr şi câtă imaginaţie răzbat din rafalele îndreptate zilnic către Banca Naţională. Voi pleca, fireşte, de la textul de lege.

Legea 312, din 2004, art. 30: „Banca Naţională a României, respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul specific activelor externe, stabileşte şi menţine rezerve internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina periodic mărimea lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente: a) Aur deţinut în tezaur sau deţinut în străinătate; b) Active externe, sub formă de bancnote şi monede sau disponibil în conturi” etc., etc…

Legea, aşadar, consfinţeşte prerogativa BNR de a decide unde ţine aurul, în ţară ori în străinătate. Şi totuşi, în condiţiile în care în România aurul nu este numai un metal foarte scump, ci şi un metal „fierbinte”… orice mişcare a aurului înfierbântând imediat şi opinia publică, BNR – între anii 1999 şi 2002, perioada de după 1989 în care au avut loc transferuri de aur – a trimis şi scrisori preşedintelui României, preşedinţilor celor două camere ale parlamentului, prim-ministrului, ministerului de Interne, altor organisme ale statului, în care au fost făcute informări pe larg privind transferurile temporare de aur la Banca Angliei. Dacă, după 2002, BNR nu a mai trimis astfel de scrisori, motivul este că nu a mai transferat în străinătate nici un gram de aur.

Transferul aurului nu a fost făcut în secret. Aşadar, afirmaţia că deţinerile de aur în străinătate ar fi lipsite de transparenţă în rapoartele recente de activitate patinează grav pe lângă adevăr. Scot, la întâmplare, unul dintre rapoartele anuale, pe cel din 2005. Îl deschid la pagina 85 şi citesc: „La data de 31 decembrie 2005, cantitatea de 43,59 tone de aur era depozitată în ţară, în timp ce 61,25 tone se aflau în străinătate, la Banca Angliei, una dintre cele mai sigure instituţii financiare din lume”.Unde bate stimabilul cu rapoartele recente – să spunem cele din 2011 până la zi? Evident, crede că a găsit proba afirmaţiei potrivit căreia aurul a fost trimis în străinătate în mai multe perioade, dar mutarea din 2010 a fost realizată sub pretextul auditării deţinerii.

Pretextul auditării nu avea de ce să fie invocat de BNR, fiindcă nu a transferat aur în 2010 şi în nici un alt an de după 2002. Povestea are însă tâlcul ei. Rezerva de aur – atât cea din ţară, cât şi cea din străinătate – este reevaluată anual, în raport cu mişcarea preţului aurului. Şi dacă, în 2010 faţă de 2009, aurul s-a scumpit de la 104,184 lei gramul la 145,350 lei, prin înmulţirea preţului cu 61,2 tone aur a rezultat o creştere importantă a valorii aurului de la Londra – de la 6,3 miliarde lei la 8,9 miliarde lei. De aici probabil şi concluzia (greşită!) că BNR ar fi făcut noi transferuri de aur. Cu o astfel de logică, dacă aurul s-a ieftinit în 2015 şi rezerva BNR a pierdut, prin reevaluare, 43 de milioane de euro faţă de 2014, cine ştie ce s-ar mai putea spune…

Şi acum – despre ce am scris în 2002. Senatorul Corneliu Vadim Tudor primise informaţii – „din surse sigure”, cum a subliniat de la tribuna Senatului – că BNR ar fi vândut aur în străinătate. I-am răspuns şi public, şi printr-o scrisoare, insistând pe sursa confuziei. Banca Naţională vânduse, într-adevăr, metal preţios. Dar nu aur, ci argint. De fapt, nu fusese o simplă vânzare, ci au avut loc acte succesive de vânzare - cumpărare. Practic, întreaga cantitate de argint din tezaurul Băncii Naţionale, cântărind 614,2 tone, a fost schimbată pe aur.

Conversia argint-aur a parcurs cinci etape, între anii 1994 şi 2000, pe piaţa elveţiană şi pe piaţa Londrei. A fost o afacere avantajoasă pentru România, schimburile fiind făcute în momente în care pe pieţele internaţionale cererea de argint era în creştere. În rezerva internaţională a României, administrată de BNR, au intrat 8,9 tone de aur, în contrapartidă la cele 614 tone de argint. Iar operaţiunea a avut o motivaţie solidă. Potrivit standardelor noi, spre deosebire de aur, argintul nu mai intra în calculul rezervelor internaţionale.

Cât priveşte aurul, am răspuns că o parte a stocului fusese deja transferată în străinătate. Era anul 2002, când operaţiunile de transfer se încheiaseră. Şi am adăugat că sunt asigurate condiţii de garanţie totală, aurul putând fi repatriat în orice moment. Aluzia la riscul pe care l-ar genera Brexit-ul, din 2016, e la fel de ridicolă cum ar fi fost în 2002 orice suspiciune legată de piaţa Londrei. Să nu uităm că în anii celui de Al Doilea Război Mondial, când SUA şi Marea Britanie ne erau duşmani şi avioanele lor ne bombardau zilnic, Banca Naţională a României avea în depozite 10,3 tone de aur la Banca Angliei, 11,6 tone la Fed şi 25,4 tone în Elveţia. După război, le-am primit înapoi până la ultimul gram. Ceea ce nu s-a întâmplat cu aurul de la Moscova.

Opinia a fost preluată de pe site-ul opiniibnr.ro.

AFACERI DE LA ZERO