Haide să luăm un caz simplu de tot de la noi. În alegerile locale din vară, un candidat pentru primăria Capitalei a propus ca transportul în comun de suprafaţă să fie gratuit. A promis că aşa va fi dacă va câştiga. Probabil că nu va fi niciodată aşa, în condiţiile în care pensionarii au deja gratuitate, elevii şi studenţii beneficiază de un abonament cu preţ redus, iar transportul în comun este la propriu pe butuci, cu subvenţii cât jumătate din veniturile anuale ale regiei. Dar lumea s-a divizat. Unii au vrut transport gratuit, alţii nu. Mulţi dintre cei care aşteaptă în staţii câte 10-15 minute autobuzul care să-i ducă la lucru nu au vrut pentru că şi-au imaginat o aglomeraţie şi mai sufocantă, în vreme ce alţii, mai puţin grăbiţi, au spus: de ce nu?
Problema este următoarea: cu timpul, opiniile oamenilor se schimbă. Cei care azi sunt în putere şi merg la lucru vor fi în nişte ani pensionari. Azi ar vota „împotriva“ transportului în comun, dar mâine „pentru“. Pentru că mâine este posibil să aibă mai mult timp, dar mai puţini bani.
Opţiunea oamenilor se schimbă aşadar, uneori radical, în funcţie de nevoile lor. Ne mirăm mereu că PSD câştigă alegerile, dar ne oprim prea puţin asupra aşteptărilor oamenilor. PSD va avea probleme cu adevărat când România va fi o ţară de antreprenori, de oameni de condiţie înaltă şi medie care nu au nevoie de stat. Când vor avea nevoie de stat, dacă vor avea, îşi vor redimensiona aşteptările. Un om care are destui bani să se trateze în străinătate, dacă ar avea nevoie, va dispreţui sistemul public al spitalelor din România, oricât i-ai explica că el este aşa pentru că nu sunt bani. Imaginaţi-vi-l în faliment, pe drumuri şi bolnav, pe deasupra. Va mai face mofturi când este primit într-un spital public?
Vorbim de un vot „antisistem“ în SUA. SUA care au un PIB/capita mai mare ca Germania, ţară pe care noi o admirăm, şi mult mai mare dacă raportăm PIB/capita la paritatea puterii de cumpărare (un indice care armonizează veniturile cu inflaţia şi preţurile) a unui german. Americanii sunt nişte oameni bogaţi, în ciuda a ceea ce se spune despre „dispariţia clasei de mijloc“. Problema e că ei – sau unii dintre ei - nu simt că sunt bogaţi pentru că nu-şi raportează bogăţia la veniturile românilor, de pildă. În urmă cu câteva luni un articol din WSJ, cel mai influent cotidian de business al Amercii şi al lumii, reflecta un aparent paradox: în SUA, când şomajul scade, nemulţumirea faţă de guvern creşte. Explicaţia: când şomajul scade, cresc aşteptările!
Cum faci să te menţii în limitele rezonabile ale politicii răspunzând în aceeaşi vreme aşteptărilor şi îngrijorărilor oamenilor? Americanii au răsturnat, spre surprinderea tuturor un fel de a face politică care durează la ei de aproximativ 30 de ani. Pentru România nu este bine pentru că astfel de cutremure petrecute în ţările mari cer câţiva ani de „replici“, timp în care ţările mici pot fi strivite între plăcile care se reaşază. Dar acum acest lucru s-a întâmplat. România nu trebuie să adauge mici cutremure interne acestor mari cutremure. Partidele clasice trebuie să conştientizeze că viitorul nu sună bine şi că exacerbând azi aşteptările prin tot felul de promisiuni deşarte şi fără sorţi de a fi puse în practică, pot conduce în viitor la reacţii de respingere a establishmentului ce ar avea nevoie de ani şi ani pentru a fi reparate.
iulian.anghel@zf.ro
