Opinii

Andrei Rădulescu, director analiză macroeconomică Banca Transilvania: Structura activelor sistemului bancar – evoluţii în Zona Euro, principalul partener economic al României

Andrei Rădulescu, director analiză macroeconomică Banca Transilvania: Structura activelor sistemului bancar – evoluţii în Zona Euro, principalul partener economic al României

Autor: Andrei Radulescu

25.10.2021, 00:00 969

Articolul face parte dintr-o serie de analize despre provocările banking-ului în acest deceniu, realizate de dr. Andrei Rădulescu, Director Analiză Macroeconomică, Banca Transilvania şi publicate pe Blogul BT.

Evoluţiile macro-financiare, şocurile endogene (Marea Recesiune) şi exogene (pandemia coronavirus), precum şi politicile economice implementate pe parcursul ultimelor decenii au determinat modificări structurale la nivelul sistemului bancar, mondial şi european.

Impactul Marii Recesiuni a fost unul sever din perspectiva ratei creditelor neperformante, însemnând creştere puternică şi persistenţă la niveluri ridicate pentru un interval mai lung de timp, mai ales în România, cu consecinţe la nivelul activităţii de creditare.

Totodată, prin prisma reglementărilor implementate de Băncile Centrale după declanşarea crizei economico-financiare (cea mai severă de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial), am asistat la o concentrare a activităţii acestora pe componenta de creditare (core), într-un context caracterizat printr-un grad ridicat (fără precedent) de prudenţă.

De asemenea, creşterea semnificativă a datoriei publice şi contextul dominat de politicile monetare neconvenţionale implementate de băncile centrale pentru a contracara fragmentarea din sfera pieţelor financiare, inclusiv riscurile la adresa continuităţii Uniunii Monetare Europene au contribuit la creşterea expunerii băncilor pe instrumente de datorie guvernamentală pe parcursul ultimilor ani, spre niveluri record.

De fapt, incidenţa Marii Recesiuni a evidenţiat vulnerabilităţile structurii imperfecte a Zonei Euro, pieţele financiare speculând în mai multe rânduri faptul că ţările se împrumută într-o monedă pe care nu o controlează.

Printre factorii care au contribuit la creşterea semnificativă a expunerii băncilor pe instrumente de datorie publică se numără:

  • nivelul redus al gradului de risc, oportunitatea plasării în titluri cu un randament, în loc de alocarea pe cash (fără dobândă);
  • inexistenţa unor alternative de plasare mai rentabile, în condiţii similare de risc;
  • diversificarea structurii activelor;
  • durata mai scurtă a ciclului economic post-criză în Europa (dat fiind că Marea Recesiune a indus o criză în două valuri) şi provocările din sfera calităţii portofoliilor de credite (cu impact pentru oferta de creditare);
  • dificultăţile la nivelul companiilor (cu impact pentru cererea de credite, în pofida unui nivel foarte scăzut al costurilor reale de finanţare).

În contrapartidă, majorarea expunerii băncilor din Zona Euro pe datorie publică ar putea determina consecinţe nefavorabile pe viitor la adresa stabilităţii financiare. Cu toate acestea, reprezentaţi ai Băncii Centrale din Franţa au atras atenţia cu privire la faptul că majorarea expunerii băncilor pe instrumente de datorie publică a contribuit fundamental la absorbţia şocurilor financiare cu care s-a confruntat regiunea (Marea Recesiune şi pandemia coronavirus).

Totodată, Banca Centrală a Franţei atrage atenţia cu privire la faptul că sectorul bancar din Zona Euro este mult mai puternic în prezent, inclusiv prin prisma implementării proiectului Uniunii Bancare Europene în diverse dimensiuni.

Articolul de faţă tocmai acest lucru îşi propune: prezentarea principalelor modificări structurale la nivelul sistemului bancar din Zona Euro, principalul partener economic al României, pe parcursul ultimelor decenii.

Sistemul bancar din România a urmat îndeaproape evoluţiile înregistrate la nivelul sistemului bancar din Zona Euro în ultimii ani.

Se poate spune că incidenţa şocurilor endogene (Marea Recesiune) şi exogene (pandemia coronavirus) şi măsurile de politică economică au contribuit la o creştere a ponderii expunerii băncilor din regiune pe instrumente de datorie publică şi la reducerea expunerii pe credit neguvernamental.

Astfel, conform datelor Băncii Centrale Europene, între finalul anului 2006 şi sfârşitul semestrului I 2021 ponderea expunerii băncilor pe datorie publică a crescut cu 8,4 puncte procentuale la 20,1% (nivel record).

Pe de altă parte, ponderea expunerii băncilor pe creditul neguvernamental s-a ajustat cu 6,9 puncte procentuale între 2006 şi finalul semestrului I 2021, la 39,5%, nivel minim istoric.

În acest context, se poate spune că am asistat la fragmentarea puternicei conexiuni dintre companiile europene şi sectorul bancar, fiind cunoscută dependenţa companiilor europene de finanţare bancară pe continentul european, spre deosebire de SUA, unde companiile se finanţează preponderent prin intermediul pieţei de capital.

 

 

Astfel, înainte de resimţirea Marii Recesiuni de către economia Zonei Euro structura activelor sectorului bancar era dominată de componenta creditul neguvernamental (companii şi populaţie), cu 50% din total. De asemenea, activele externe aveau o pondere de 26% din total activelor sectorului bancar din Zona Euro în anul 2007.

Pe de altă parte, expunerea băncilor pe sectorul guvernamental din Zona Euro era la doar 12%, acesta ocupând poziţia a treia în clasamentul expunerii pe clase de active al băncilor din regiune. 

După declanşarea Marii Recesiuni în Europa (o criză în două valuri pentru Zona Euro, una a datoriilor private şi cealaltă a datoriilor publice) am asistat la majorarea expunerii băncilor pe componenta guvernamentală în contextul amplelor programe implementate de autorităţi pentru contracararea impactului acestei crize şi la reducerea ponderii componentei credit neguvernamental, dat fiind impactul sever al crizei în sfera economiei reale, precum şi deteriorarea calităţii portofoliilor de credit. Astfel, în anul 2012 ponderea expunerii băncilor pe active guvernamentale era la 13%, în timp ce ponderea expunerii pe credite neguvernamentale înregistra un nivel de doar 42% (în scădere de la 50% în anul 2007), conform datelor Băncii Centrale Europene.

 

 

În anul 2019,  ponderea expunerii băncilor din Zona Euro pe componenta guvernamentală se situa la 16,2%. Pe de altă parte, ponderea expunerii băncilor din regiune pe segmentul neguvernamental înregistra un nivel de 41% în anul premergător crizei sanitare.

Cu alte cuvinte, pe parcursul ciclului economic post-criză (perioada 2012-2019) ponderea expunerii pe credit guvernamental s-a majorat de la 13% la 16% din totalul activelor băncilor din Zona Euro, după cum rezultă din analiza realizată pe baza datelor Băncii Centrale Europene.

Pe de altă parte, în cadrul ciclului economic anterior, ponderea expunerii pe credit neguvernamental s-a diminuat cu doar un punct procentual la 41%.

 

 

Incidenţa pandemiei coronavirus a determinat continuarea tendinţei de majorare a expunerii băncilor pe sectorul guvernamental, spre un nivel de 20,1% la semestrul I 2021.

Imediat după incidenţa celei mai severe crize sanitare la nivel mondial în ultimul secol s-au implementat ample programe la nivelul Uniunii Europene şi de către Administraţiile ţărilor membre (inclusiv granturi şi credite în condiţii foarte favorabile), pentru a susţine economia reală (companiile şi populaţia) în perioada pandemiei. Se poate spune că implementarea acestor programe a fost în defavoarea creditării bancare, puternic reglementate.

Totodată, programele guvernamentale implementate în contextul pandemiei au contribuit la deteriorarea finanţelor publice, necesarul de finanţare al statului fiind acoperit prin finanţare bancară, băncile fiind foarte interesate să plaseze excedentul de lichiditate, în condiţii de grad redus de risc).

Pe de altă parte, expunerea băncilor pe creditare neguvernamentală (ca % din total active) a scăzut la 39,5%, nivel minim istoric, aspect evidenţiat în graficul următor.

Următoarele articole despre provocările banking-ului în acest deceniu vor fi despre structura activelor în sistemul bancar şi perspective ale sistemului

AFACERI DE LA ZERO