Anul 2025 poate fi considerat un punct de inflexiune al securităţii europene, similar cu 1945, datorită unor factori geopolitici şi militari care redefinesc arhitectura de securitate a continentului. În 1945, sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a condus la împărţirea Europei între Est şi Vest, crearea ONU şi începutul Războiului Rece. În mod similar, 2025 ar putea marca o transformare radicală în securitatea europeană. O apărare europeană autonomă nu trebuie privită doar prin prisma spaţiului european, ci şi ca un actor global, capabil să influenţeze echilibrul de putere în alte regiuni ale lumii. Dacă Europa îşi dezvoltă capacităţi militare mai avansate şi îşi asumă un rol mai activ în politica internaţională, poate deveni un factor de stabilitate nu doar în Mediterana şi Africa, ci şi în Orientul Mijlociu, Indo-Pacific şi chiar în zona Arctică.
Crizele consecutive din ultimii ani subliniază vulnerabilităţile structurale ale Uniunii Europene, scoţînd în evidenţă limitele capacităţii de răspuns rapid şi coerent ale instituţiilor europene. Invazia Ucrainei de către Rusia a provocat o rundă de provocări pentru guvernarea europeană, impunând UE să adopte măsuri economice şi politice într-un context internaţional tot mai complex şi instabil.
Vulnerabilitatea structurală a Uniunii Europene este adânc legată de modelul său de guvernare, bazat pe compromisuri între statele membre, care nu întotdeauna ajung la o viziune comună rapidă şi eficientă. Adaptarea la noile realităţi ale unei lumi interconectate şi în schimbare continuă necesită reforme în guvernarea UE, care să îmbunătăţească răspunsul la crize şi să consolideze solidaritatea între statele membre.
Extinderea UE şi crearea zonei euro au fost realizări semnificative pentru integrarea şi stabilizarea regiunii. Aceste două momente au consolidat nu doar coeziunea economică, ci şi stabilitatea politică în Europa. Cu toate acestea, în faţa provocărilor geopolitice recente, din ce în ce mai multe voci din cadrul Uniunii Europene susţin necesitatea unei politici de apărare mai coerente şi mai autonome, care să nu depindă exclusiv de NATO şi de aliaţii săi, în special Statele Unite.
Lumea se află într-o perioadă de mari schimbări geopolitice, iar organizaţiile internaţionale precum NATO şi ONU joacă un rol important în gestionarea provocărilor actuale. În această eră a globalizării rapide, transformările tehnologice şi geopolitice influenţează continuu modul în care sunt structurate relaţiile internaţionale şi strategia de apărare. Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată în 1945 cu scopul de a menţine pacea şi securitatea internaţională şi de a promova dezvoltarea economică şi drepturile omului, pare să aibă o performanţă mai lentă în faţa provocărilor globale actuale.
În acest context este bine să ne referim şi la blocurile regionale autonome şi interconectate. Vorbim aici despre un concept care se referă la formarea şi dezvoltarea unor grupuri de state care cooperează într-o anumită regiune pentru a-şi coordona politicile economice, politice, de securitate şi sociale, cu scopul de a obţine beneficii economice şi de stabilitate reciprocă. ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei), Mercosur sau Uniunea Europeană sunt exemplele cele mai notorii. Blocurile regionale mai integrate tind să dezvolte instituţii supranaţionale, care pot include comisii, parlamente sau instanţe juridice, cu rolul de a implementa şi supraveghea politicile comune. În cazul Uniunii Europene, de exemplu, există Parlamentul European, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Unele blocuri regionale se concentrează şi pe securitatea colectivă, dezvoltând mecanisme de apărare comune, cum este cazul NATO în Europa şi în America de Nord sau ASEAN în Asia de Sud-Est.
Lumea multipolară prinde contur prin consolidarea blocurilor regionale, care îşi asumă roluri din ce în ce mai importante în diplomaţia globală. Aceste entităţi nu doar contrabalansează influenţa marilor puteri, ci şi modelează regulile jocului global prin iniţiative economice, parteneriate strategice şi abordări comune în forurile internaţionale.
Asistăm la o descentralizare a influenţei globale, unde puterea nu mai este monopolizată de un singur pol dominant, ci este distribuită între multiple centre emergente. Acest proces este alimentat de factori precum digitalizarea, interconectivitatea economică şi dezvoltarea tehnologică rapidă din afara Occidentului tradiţional. În plus, iniţiative precum Belt and Road Initiative (China), integrarea economică accelerată a Africii prin Zona de Liber Schimb Continentală Africană (AfCFTA) sau expansiunea BRICS demonstrează cum aceste noi centre de putere îşi consolidează influenţa. Chiar şi în sectorul tehnologic, vedem companii din Asia sau Orientul Mijlociu concurând serios cu giganţii din SUA şi Europa.
Europa a adoptat o abordare complexă când vine vorba de cooperarea militară, în special în cadrul NATO şi al iniţiativelor UE. Aceste două entităţi joacă un rol esenţial în asigurarea securităţii regionale, dar există şi o tendinţă tot mai mare de a crea un pilon autonom european în domeniul apărării, care să funcţioneze paralel cu angajamentele faţă de NATO, fără a renunţa complet la suveranitatea naţională asupra forţelor armate.
Unificarea resurselor militare europene ar crea o forţă considerabilă la nivel global. Cu toate acestea, fragmentarea actuală a acestor resurse între multiple state face coordonarea şi eficienţa operaţională mai dificile. În plus, diferenţele în politicile de apărare, priorităţile naţionale şi nivelurile de finanţare reprezintã provocări semnificative în crearea unei armate europene unificate.
Dacă o astfel de armată ar deveni realitate, această ar transformă Europa într-o superputere militară globală, capabilă să îşi protejeze interesele fără sprijinul Statelor Unite. Totuşi, din cauza provocărilor politice, economice şi strategice, acest scenariu este improbabil pe termen scurt şi mediu, dar ar putea deveni fezabil în următoarele decenii, pe măsură ce integrarea europeană avansează.
O apărare europeană autonomă poate deveni un factor de securitate nu doar în Europa de Est, ci şi în regiuni strategice precum Mediterana şi Africa. Acest lucru ar putea contribui la stabilitate prin gestionarea ameninţărilor transnaţionale, combaterea terorismului, prevenirea crizelor umanitare şi asigurarea securităţii energetice şi comerciale.
Uniunea Europeană se află la o răscruce strategică, iar capacitatea sa de a se consolida ca actor geopolitic va depinde de coerenţa şi viteza cu care îşi dezvoltă autonomia strategică. Deşi UE are deja o influenţă semnificativă în domeniul economic şi normativ, dimensiunea sa militară a rămas fragmentată din cauza diferenţelor de viziune dintre statele membre şi a dependenţei de NATO. Rămâne de văzut dacă UE poate depăşi obstacolele interne pentru a deveni o putere militară credibilă.
Autori:
Vasile Dîncu, fost Ministru al Apărării Naţionale, în prezent eurodeputat, vicepreşedintele Comisiei Speciale pentru Scutul Democraţiei Europene.
Dan Luca, expert în politici europene şi comunicare strategică, activând în Bruxelles, din 1997.
