Uniunea Europeană traversează astăzi una dintre cele mai adânci reforme - crearea Uniunii Bancare în ţările din zona euro -, iar pentru sistemul bancar românesc se pune întrebarea dacă este de folos sau nu să intre în această Uniune Bancară având în vedere că orizontul euro este destul de îndepărtat – 2019.
Din noiembrie 2014, Banca Centrală Europeană va supraveghea în mod direct cele 6.000 de bănci din zona euro, iar paşii următori presupun mecanisme prin care băncile îşi vor finanţa un fond unic suficient de bine capitalizat care să intervină în caz de pericol.
Ideea Uniunii Bancare a apărut în iunie 2012 pentru a completa uniunea economică şi monetară ca o soluţie pentru a rupe „cercul vicios“ între bănci şi state, pentru „a pune capăt erei salvării cu bani publici a băncilor“, după cum menţionează Memorandumul Comisiei Europene din data de 15 aprilie 2014, „Uniunea bancară: Reconstrucţia stabilităţii financiare în zona euro“.
Între octombrie 2008 şi decembrie 2012, statele din Uniunea Europeană au plătit în mod direct pentru salvarea băncilor din UE 591,9 miliarde de euro, iar dacă se includ garanţiile, suma urcă la 1.600 miliarde de euro, adică 13% din PIB-ul UE aferent perioadei 2008-2010, se afirmă în memorandum.
Proiectul constă în supravegherea comună a tuturor celor 6.000 de bănci din zona euro în cadrul Mecanismului Unic de Supraveghere, care va deveni efectiv din noiembrie 2014, şi din instituirea Mecanismului Unic de Rezoluţie care va avea un braţ „înarmat“ cu un capital de 55 mld. euro. Acest Fond Unic de Rezoluţie, care va putea şi ridica bani de pe pieţele de capital, va interveni în caz de nevoie pentru a injecta capital şi pentru a prelua administrarea băncilor în dificultate. Fondul va fi finanţat din contribuţiile băncilor.
Guvernatorul BNR Mugur Isărescu a dat recent în cadrul prezentării „România, adoptarea euro şi Uniunea Bancară“ ţinută pe 18 august la Cluj-Napoca cinci argumente pentru care este dezirabil ca România să se alăture Uniunii Bancare.
Mai întâi, în condiţiile „prevalenţei în structura sectorului bancar a capitalului din zona euro, (...) dat fiind că băncile din zona euro deţin peste 70% din activele nete şi din capitalul sistemului bancar din România (...), menţinerea prerogativelor de supraveghere bancară la nivel naţional nu ar avea decât rezultate suboptimale, ca urmare a accesului limitat la informaţii privind băncile-mamă“.
Apoi, alt motiv ar fi că participând „din interior“, din timp, la construcţia unui asemenea mecanism căruia va trebui „oricum“ să i te alături când intri în zona euro poţi să ai un cuvânt de spus şi să ai acces direct la informaţii pe care altfel băncile-mamă le-ar comunica în funcţie de propriile lor agende, „de grup“.
În al treilea rând, ar fi înlăturat astfel un „stimulent pentru dezintermediere“, adică ar fi oprită tendinţa de repatriere a fondurilor de către băncile-mamă la sediu de la periferie. În România, finanţarea externă de la băncile-mamă a scăzut cu 35% faţă de momentul crizei.
Apoi, ar fi prevenite transformarea filialelor băncilor străine în sucursale şi competiţia neloială dintre băncile supravegheate de BCE care vor avea costuri mai reduse de finanţare şi restul.
Şi în sfârşit, rămânerea în afara Uniunii Bancare ar putea genera costuri pentru ţările nemembre în caz de contagiune, iar în cazul în care o bancă-mamă are dificultăţi, soluţia pentru rezolvarea acestora ar putea să nu ia în considerare decât interesele ţării-mamă, nu şi pe cele ale ţării-gazdă.
Întrebările care se ridică sunt însă următoarele şi este chiar interesant cum multe dintre punctele invocate mai sus drept argumente pro pot deveni şi argumente contra.
Argumentul că sistemul bancar românesc este deţinut în proporţie de 70% de bănci care provin din zona euro este folosit chiar în sens invers de Polonia şi Cehia, unde Vestul deţine două treimi, respectiv 90% din sistemul bancar.
„Instituţiile financiare din Cehia şi deci indirect finanţele publice din Cehia vor servi ca potenţială sursă de lichiditate pentru alte ţări. Subsidiarele sănătoase ale băncilor străine din Cehia vor fi folosite pentru a ajuta băncile-mamă“, susţinea viceguvernatorul Băncii Naţionale a Cehiei, Mojmir Hampl, în 2012, citat de Financial Times. Mai recent, guvernatorul Băncii Centrale a Cehiei, Vladimir Tomsik, afirmă într-o prezentare făcută în Estonia pe 16 iunie 2014 cu titlul „Uniunea Bancară din perspectiva unui stat nemembru al zonei euro“:
„Nu există în acest moment niciun argument puternic pentru a intra în Uniunea Bancară. Trebuie evaluate următoarele riscuri înainte de a lua orice decizie: transferul riscurilor şi costurilor de la grup la entităţile domestice, transferul lichidităţilor şi activelor de la subsidiare sănătoase pentru a sprijini băncile-mamă din altă ţară şi eventuala pierdere a controlului lichidităţii.“
Tomsik acceptă însă că o anumită formulă de uniune bancară va intra mai devreme sau mai târziu în vigoare în ţările din zona euro pentru că este necesară pentru a menţine stabilitatea financiară şi că este nevoie de o perioadă de timp pentru a evalua experienţa funcţionării noului sistem.
Al doilea argument, participarea la construcţia mecanismului, ar fi în regulă dacă România ar avea măcar dimensiunea Poloniei ca piaţă bancară (300 mld. euro active). Dar cu active de 80 de miliarde de euro faţă de o piaţă bancară cu active de 30.000 mld. euro cât are zona euro este foarte puţin probabil să contezi la masa negocierilor. Mai ales că din start ţările din afara zonei euro sunt tratate ...în paranteză.
„Şefii de state şi de guverne din Uniunea Europeană au agreat crearea unei uniuni bancare care să completeze uniunea economică şi cea monetară şi care să permită aplicarea centralizată a reglementărilor UE pentru băncile din zona euro (şi pentru orice stat nemembru euro care doreşte să participe)“, după cum se arată în Memorandumul Comisiei Europene.
Al treilea argument, fuga capitalurilor dacă nu intrăm în Uniunea Bancară, este contrazis de comportamentul băncilor străine în criză. În fapt, băncile-mamă au aspirat banii de la periferie spre centru în criză tocmai pentru a acoperi deficitul de lichidităţi de la centru survenit ca urmare a crizei financiar-bancare care a venit de data aceasta dinspre Vest.
„Sectorul bancar polonez, cel mai mare din regiune, a trecut prin criză fără probleme majore, iar riscul a venit din exterior, de la băncile-mamă“, spune analistul Pawel Tokarski de la Institutul Polonez de Afaceri Internaţionale în studiul „Întrebări asupra uniunii bancare din zona euro“, publicat în decembrie 2013 de policyreview.eu.
Guvernatorul Băncii Poloniei, Marek Belka, este la rândul său sceptic cu privire la avantajele aderării laUniunea Bancară. „Ţările din afara zonei euro nu vor avea acces la lichidităţile Băncii Centrale Europene. Aceasta este o problemă fundamentală, iar deciziile finale se vor lua de către BCE“.
Belka mai aduce în discuţie şi tensiunea care se va naşte din încercarea de armonizare a politicilor macro ale ţărilor din zona euro cu cele din afara sa. „Dacă nu poţi recurge la propria rată de schimb, la propria politică monetară, trebuie să ai la dispoziţie alte instrumente. Dacă se întânmplă ceva local – şi totul se întâmplă local – atunci trebuie să ai la dispoziţie instrumente specifice ţării“, a spus Belka la un forum de investiţi polonezo-britanic, citat de Reuters pe 21 mai 2014.
Sigur că argumentele contra ridicate de Polonia şi Cehia pot fi şi o încercare de negociere cât mai avantajoasă cu Occidentul, dar dezbaterea este deschisă.
Chiar dacă au fost făcuţi deja paşi în direcţia aderării la Uniunea Bancară, rămâne întrebarea dacă aderarea la un sistem bancar care a trebuit să cheltuiască sute de miliarde de euro din banii cetăţenilor pentru a se salva este ceea are nevoie România şi cum poate fi utilizat acest parcurs nu numai pentru a ne conforma mecanismelor de la Vest, ci pentru a putea utiliza pârghia finanţărilor bancare într-o măsură cu adevărat eficientă pentru ieşirea ţării din subdezvoltare.
Care sunt etapele de management ale unui proiect co-finanţat prin fonduri structurale?
