Săptămâna trecută au fost câteva reacţii destul de dure (a se citi şi ceva miştocăreală), în mediul online, faţă de un proiect de lege aprobat de senatori care prevede ca magazinele să se aprovizioneze cu precădere din România cu produse alimentare - 51% din carne, fructe şi legume. Dincolo de exprimarea puţin neclară - cantitativ, valoric? - proiectul deschide o discuţie care ar trebui purtată. Ba chiar două.
Protejarea producţiei interne de orice este o temă perenă, analizată intens dar rămasă fără finalizare. Probabil iniţiatorii proiectului vor fi gândit în aceeaşi linie, dar au început să are ogorul din mijloc, iar bunele lor intenţii nu vor compensa nicicum lipsa unei baze reale pentru un asemenea proiect. În felul meu sunt un susţinător al cauzei, pentru că sunt un cumpărător „de piaţă ţărănească“ şi nu de supermarket. Dincolo de acesta, să vedem care este realitatea.
Corul casandrelor agro-alimentare se plânge de importurile considerabile de produse alimentare şi de cheltuielile pe care le facem şi de faptul că suntem o ţară care care ar putea hrăni 60 de milioane de oameni, dar care nu reuşeşte să îşi asigure un minim de consum. Toată lumea îţi va povesti despre productivitatea scăzută şi costurile mari şi despre taxe şi nemuncă, dar nimeni nu spune că suferim din cauză că nu sunt destul de mulţi speculatori.
