• Leu / EUR4.7538
  • Leu / GBP5.5344
  • Leu / USD4.2013
Opinii

Băncile, „fabrici" de monedă, nu de capital

Băncile, „fabrici" de monedă, nu de capital

Autor: Silviu Cerna

25 oct 2016 561

Recentele iniţiative legislative - legea dării în plată şi legea conversiei creditelor în franci elveţieni - au dat naştere la numeroase discuţii, din care nu au lipsit accentele populiste, demagogice, anticapitaliste şi antioccidentale. Dincolo de pericolele politice latente, reprezentate de atitudinile subdiacente acestor discursuri, problema majoră cu aceste reglementări este că pot genera un risc sistemic pentru întregul sector bancar, cu riscuri pentru stabilitatea sectorului financiar şi cu implicaţii asupra întregii economii.

Sistemele financiare contemporane cuprind o multitudine de organisme, dintre care cele mai vechi, băncile, au fost create în sec. XII-XIV, iar cele mai noi, societăţile financiare (fondurile de investiţii), au apărut în anii '70-'80 ai secolului XX. Aceste sisteme financiare complexe şi compartimentate, constituite din grupuri şi reţele mai mult sau mai puţin specializate, fac şi în prezent obiectul a numeroase reforme, care modifică adesea tipologia, organizarea şi funcţionarea instituţiilor respective.

În literatură, se foloseşte adesea următoarea grupare: 1) băncile şi organismele asimilate acestora, a căror caracteristică este faptul că creează monedă, ceea ce face ca activitatea lor să fie supusă supravegherii băncii centrale; 2) instituţiile financiare nebancare, care nu creează monedă şi, deci, nu trebuie să se afle în sfera de control a băncii centrale.

Băncile creează o formă de monedă numită de economişti "monedă de credit" pentru a o deosebi de "moneda-marfă" existentă în sistemele monetare mai vechi (etalon aur monede, etalon aur bare, etalon aur devize etc.). Prin această funcţie monetară, băncile furnizează economiei mijloacele de schimb, de plată şi de rezervă necesare pentru a funcţiona cu costuri de tranzacţionare minime, contribuind, astfel, la optimizarea alocării resurselor.

Într-adevăr, un agent economic "raţional", care doreşte să participe la schimbul de bunuri, trebuie să utilizeze moneda, deoarece instrumentul monetar reduce costurile comerciale, economiseşte timp, face ca economia să fie mai productivă, nevoile să fie satisfăcute mai repede ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, alături de alte categorii de agenţi economici, băncile participă, prin mecanismele pieţei, la alocarea optimă a resurselor existente în societate.

- Versiunea extinsă a acestui articol a apărut în în lba. engl. în revista The Market for Ideas, No 1/2016, Oct.-Sep., https://drive.google.com/file/d/0B6xKnFjFrKfRX09xalh1MmhpVWs/view

Din punct de vedere al sectoarelor nebancare, creditele acordate de bănci sunt importante însă mai ales prin faptul că permit finanţarea activităţii economice (consum, producţie, investiţii etc.). În practică, rolul creditării bancare diferă de la o ţară la alta: băncile şi 2

instituţiile de credit asimilate sunt principalii finanţatori ai economiei în Europa şi Japonia, în timp ce, în SUA, acest rol este comparativ mai redus, fiind complinit de instituţiile financiare nebancare (companii de asigurări, fonduri de pensii, alte categorii de intemediari financiari). În România, volumul creditelor acordate de bănci clienţilor neguvernamentali (întreprinderi şi populaţie) era la sfârşitul lunii ianuarie 2016 de 216.112,2 mil. lei., sumă echivalentă cu cca. 40% din PIB. Aproape jumătate din aceste credite erau în valută. (cf. datelor BNR).

În mod practic, moneda creată de bănci constă în depozitele existente în conturile clienţilor (aşa-numita "monedă scripturală"). Termenul de "depozit" utilizat aici acoperă o gamă largă de pasive (datorii, angajamente) bancare, de la depozitele propriu-zise (la vedere şi la termen) la datoriile bancare materializate în diverse tipuri de înscrisuri (certificatele de depozit şi obligaţiuni emise de bancă etc.). Caracteristica distinctivă a tuturor acestor pasive bancare, altele decât fondurile proprii, este că, deşi, pentru bancă, sunt "datorii", pentru sectoarele nebancare, sunt "creanţe" mai mult sau mai puţin lichide, susceptibile, deci, să îndeplinească funcţiile monedei: mijloc de schimb, de plată, de rezervă etc. De aceea, aceste creanţe sunt considerate şi sunt realmente monedă în sensul mai larg sau mai restrâns al termenului (M1, M2 etc.).

Totodată, depozitele constituie pentru titularii lor "plasamente financiare", deoarece chiar dacă depozitul iniţial este creat sub forma unui depozit la vedere, deţinătorul final al unui nou depozit bancar solicită, de regulă, o dobândă a cărei mărime depinde de comparaţia pe care o face între lichiditatea elementului respectiv şi randamentul său financiar.

În măsura în care este "acoperit" printr-un depozit prealabil, constituit de un client al băncii, creditul constituie o "finanţare nemonetară”: în această măsură, "banca acordă cu împrumut banii altora". Mai precis, ea joacă rolul de intermediar financiar între indivizii care economisesc (cheltuiesc mai puţin decât câştigă), pe de o parte, şi cei care folosesc resursele respective (cheltuiesc mai mult decât câştigă), pe de altă parte. Cu alte cuvinte, banca - la fel ca instituţiile financiare nebancare - face legătura între cei care au capital, dar nu îl folosesc şi cei care l-ar folosi, dar nu îl au. Procesul important din punct de vedere social care ia naştere de aici este redistribuirea acestei resursei rare care este capitalul. În absenţa intermediarilor financiari – bancari şi nebancari -, acest proces de "finanţare indirectă a economiei" nu ar putea exista.

În măsura în care este "acoperit" printr-un depozit creat cu însăşi ocazia operaţiunii de creditare, creditul bancar constituie o "finanţare monetară". Astfel, banca înregistrează noul credit în activul bilanţului său, deoarece operaţiunea respectivă dă naştere unei creanţe asupra clientului/debitor; concomitent, ea înregistrează în pasiv un depozit de egală valoare pe numele aceluiaşi client. Aceste simple înregistrări contabile au însă consecinţe economice importante, deoarece depozitele bancare sunt monedă (scripturală) acceptată în toate economiile moderne. Este, însă, evident că aceste operaţiuni nu implică o "intermediere financiară" şi că finanţarea activităţii economice realizate în modul acesta este o "finanţare directă".

Faptul că un nou credit acordat unui client crează un nou depozit de egală valoare pe numele aceluiaşi client determină o mare vulnerabilitate a sistemelor financiare. În primul rând, deoarece sunt libere să creeze monedă prin acordarea de credite, în caz că băncile apreciază greşit capacitatea de rambursare a debitorilor lor, ele riscă să declanşeze cicluri de expansiune-contracţie a activităţii economice.

În al doilea rând, fenomenul creează o legătură permenentă între crearea de monedă şi crearea de datorii, ceea ce poate avea consecinţe negative, deoarece un grad de îndatorare excesiv poate provoca instabilitate financiară, risc pe care recenta criză l-a confirmat. În această lumină trebuie văzută, deci, propunerea de instituire a unei rate a rezervelor de 100%: aceasta urmăreşte să împiedice băncile să-şi finanţeze creditele prin crearea de monedă şi să le facă să devină simpli intermediari financiari. Pentru a evita să fim greşit înţeleşi, precizăm că noi nu milităm pentru un sistem 3 cu 100% rezerve; am evocat aici doar geneza acestei idei, căci ea este indispensabilă în dezbaterea cu privire la natura şi rolul băncilor.

În acest context, este important de înţeles că depozitul nu "dispare" din pasivul bilanţului băncii atunci când banca acordă un credit sau când beneficiarul creditului utilizează suma împrumutată pentru a cumpăra un bun, un serviciu sau un activ financiar. În cazul în care vânzătorul bunului, serviciului sau activului financiar este client al unei alte bănci, depozitul "iese" din banca debitorului iniţial şi "intră" în patrimoniul băncii vânzătorului, însă nu părăseşte sistemul bancar până la rambursarea împrumutului subdiacent. Băncile sunt, aşadar, elemente ale unui sistem financiar interconectat, nu entităţi izolate.

În fine, nu există nici un motiv să se presupună că acest credit va fi rambursat imediat. Dimpotrivă, un credit este acordat tocmai pentru că urmează să servească pentru finanţarea anumitor activităţi economice "reale" (producţie, comerţ, consum, investiţii etc.), care generează, la rândul lor, o cerere sporită de monedă. Dacă creditele sunt folosite pe scară largă pentru finanţarea unor activităţi economice relativ neproductive, aşa cum sunt, de regulă, cheltuielile statului, are loc o creştere generalizată a preţurilor bunurilor, serviciilor şi activelor financiare, adică se produce inflaţie.

Deoarece este susceptibilă să provoace inflaţie, finanţarea prin creaţie monetară a fost amplu analizată în literatura economică în perioada postbelică. Criza recentă a arătat însă că acest tip de finanaţare este la fel de important prin prisma stabilităţii financiare. Ca urmare, economiştii au reluat problema mai veche a modului în care moneda se înserează în sistemul de finanţare al economiei. Una din concluziile importante care se degajă din cercetările recente este că activităţile economice "reale" au ca suport operaţiuni de finanaţare al căror echilibru este necesar pentru realizarea echilibrului economic general.

Mai precis, între echilibrul economiei reale, stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară există legături în ambele sensuri: echilibrul economiei reale influenţează stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară, iar stabilitatea financiară şi stabilitatea monetară influenţează, la rândul lor, echilibrul economiei reale. Aceste legături complexe şi multidimesionale se stabilesc prin activitatea intermediarilor financiari, care, în modul acesta, dobândesc un rol major în funcţionarea normală a economiei.

Rezultă că băncile sunt instituţii financiare duale: ”intermediari financiari” şi ”centre creatoare de monedă. Această idee este exprimată plastic prin afirmaţia că "băncile sunt fabrici de monedă, nu de capital."

Înţelegerea acestei complexităţi debordante are consecinţe importante din punct de vedere practic: politica economică şi reglementările bancare trebuie să acorde atenţie atât capacităţii sectorului financiar-bancar de a identifica şi finanţa proiecte economice utile, cât şi stimulării economisirii susceptibile să finanţeze o anumită parte din investiţiile dezirabile, atenuînd, astfel, pericolul creşterii excesive a creditului şi masei băneşti. Finanţarea prin creaţie monetară a unor activităţi economice productive completează economisirea realizată în trecut şi face posibilă economisirea viitoare, însă, pe termen mediu şi lung, este "neutră", în sensul că nu influenţează creşterea economică şi gradul ocupare a mâinii de lucru. Pe termen scurt, ea afectează volumul producţiei şi alte mărimi economice reale prin preţuri şi pe alte căi mai mult sau mai puţin ocolite. De asemenea, creşterea excesivă a creditului poate provoca inflaţie, instabilitate financiară şi crize economice.

Silviu CERNA este cadru didactic la Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor - UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA 

Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7538
Diferență: 0,061
Ieri: 4.7509
Azi: 4.2013
Diferență: 0,0595
Ieri: 4.1988
Azi: 5.5344
Diferență: 0,3118
Ieri: 5.5172
Azi: 4.2284
Diferență: 0,2299
Ieri: 4.2187