A m deschis azi FB-ul cu postarea unei persoane din networkul pe care îl frecventez cu interes. Un profesor care sintetiza, cumva, munca sa de-a lungul anului şcolar pe care l-a încheiat. Mi-a atins o coardă sensibilă, ştiam că nu mă poate lăsa indiferentă părerea exprimată a unui dascăl de vocaţie, nu doar pasionat de materia pe care o predă elevilor săi. A vorbit despre lipsa de empatie a copiilor noştri, a unei generaţii care, peste vreme, o să conducă oameni şi ţara asta a noastră. În paralel mă aflu în diverse stadii de analiză şi intervenţie în proiectele de transformare organizaţională, sau individuală, în care sunt implicată. Şi pentru că nicio relaţie interumană nu mă lasă impasibilă, ci mă inspiră, m-am apucat de scris.
Om cu om se clădeşte! O societate, o comunitate, o organizaţie, o echipă. Toate aceste formulări se nasc din capacitatea noastră de a genera încredere. Unii în alţii. Acest schimb necesar de emoţie care consolidează. Când ea lipseşte, orice construcţie relaţională se fragilizează până la fracturare. O mai găsim, mai ales în ultima vreme, bine simulată. Facem „fake good”, cum spunem noi cei care evaluăm comportamente, de dragul de a nu dezamăgi, de frică, pentru a traversa situaţii limită etc. Mereu există o scuză. Mă întorc la subiect împărtăşind şi ceea ce mi-a relevat, tot astăzi, situaţia relatată de o altă persoană într-un alt context de business. Oamenii nu ştiu, nu înţeleg, nu le este clar, dar nici nu au cu cine discuta despre toate aceste aspecte care le deteriorează modul de a gândi şi acţiona. Pentru că alţi oameni, sau poate chiar ei înşişi, nu generează aceste contexte în care să se vorbească explicit detaliile care pot face diferenţa. Am menţionat de curând într-o postare pe LinkedIn despre faptul că postpandemie am rămas paralizaţi între „a şti” şi „a opera” cu ceea ce ştim.
Lipsa de timp este scuza eternă pentru a amâna acţiunea, uneori chiar şi la nivelul minţii, ca intenţie. Tot în acest sens, mă aflam săptămâna trecută în mijlocul unei echipe manageriale, într-o sesiune de team coaching, operând cu conceptele în situaţiile lor concrete de lucru. Am sesizat o diferenţă de percepţie verbalizată astfel: „Ce înţelegeţi voi prin...?” Opozabilitatea mi-a deschis ochii asupra modului neclar în care operau, sau încercau să opereze, membrii echipei. Când s-ar fi discutat aceste elemente dacă nu s-ar fi aflat în această sesiune, am întrebat? Nu ştim, nu s-ar fi discutat, pentru că nu avem timp. Şi atunci cum s-ar fi formulat efortul comun? Cele mai multe dintre contextele de lucru analizate relevă un model de performanţă individuală împletită cu un management directiv. Cineva decide şi ceilalţi execută cât pot de bine fiecare în parte. În cel mai fericit caz. Niciodată, sau doar întâmplător, când contextul este favorabil, împreună.
Citiţi continuarea pe www.businessmagazin.ro
