În esenţă, acronimele CSR şi ESG sau precursorul lor PPP (people - planet - profit) (oameni - planetă - profit) încearcă să explice şi normeze relaţia dintre mediul natural, mediul social şi mediul de afaceri. Conceptul de sustenabilitate, adaugă peste cele 3 variabile: natură - oameni şi economie şi conceptul de etică orientată spre viitor. Asta după ce Comisia Brundtland a ONU a dat încă din 1987 celebra sa definiţie, că dezvoltarea durabilă sau sustenabilitatea reprezintă capacitatea generaţiilor actuale de a-şi asigura existenţa, în condiţiile în care nu periclitează prin aceasta şansa la viaţă şi dezvoltare a generaţiilor viitoare.
Deşi despre responsabilitatea socială a corporaţiilor s-a vorbit încă de prin anii 1950 în SUA, cel care a făcut celebră cu adevărat această sintagmă şi comportamentul corespondent este Milton Friedman. A făcut celebră această sintagmă, criticând-o, şi spunând că, de fapt, singura responsabilitate a unei companii este de a face profit pentru acţionarii săi, respectând în acest proces regulile jocului. Evident, Friedman nu nuanţează şi nu spune explicit care reguli ale jocului. Lasă elegant la o parte realitatea că regulile jocului au fost făcute de cei care au deţinut şi deţin puterea economică şi politică. În Statele Unite, acest lucru e mai vizibil, fiindcă orice grup interesat poate face lobby deschis, pentru a-şi salvgarda o anumită poziţie.
În Uniunea Europeană reglementările urmează un traseu mai birocratic, suntem încă tributari principiilor capitalismului renan, respectiv luăm în considerare mai semnificativ interesele partenerilor sociali.
Revenind la comportamentul de responsabilitate socială a companiilor, preopinenţii lui Friedman şi a şcolii economice de la Chicago consideră că nu putem discuta despre responsabilitatea unei companii, întrucât aceasta e un construct juridic, un nexus de contracte, nu o persoană. Ca urmare un comportament etic al unei companii este o năstruşnicie un non-sens; doar oamenii au morală.
În schimb, directorii companiilor pot fi cât de morali doresc cu banii proprii şi pe banii proprii şi pot exercita astfel un comportament filantropic personal, în linie cu valorile individuale pe care le au. Această viziune asupra responsabilităţii financiare a companiilor o mai regăsim în limbajul reglementatorilor ca materialitate unidirecţională.
Există însă şi o viziune alternativă. Exprimând un punct de vedere opus, adică ceea ce eu numesc paradigma Chomsky, derivată de la numele savantului american, exponent al liberalismului economic, se introduce în discuţia despre responsabilitate şi conceptul de externalitate. Chomsky şi alţii cred că o companie e construită de oameni, e condusă de oameni şi răspunde unei nevoi umane. Ca urmare, nimic din ce-i omenesc nu-i este străin. Mai mult decât atât, companiile aruncă spre cei care n-au un interes economic imediat determinat de funcţionarea lor, adică acţionarii, externalităţi.
Poate pare puţin prea complex, dar ajungem imediat la esenţă.
Aceste externalităţi sunt plătite de fiecare dintre noi şi nu au legătură cu taxele şi impozitele vărsate de companii în bugetele naţionale. În acest sens, Joel Bakan dă exemplul tricoului alb. Dacă eu sunt o tânără care trece printr-un oraş aleator, unde există o companie care poluează, eu voi suporta un cost al poluării (tricoul alb curat, care trebuie spălat), fără să beneficiez de taxele sau impozitele plătite de acea companie. Plătesc un cost aruncat spre mine, fără vina mea, adică o externalitate. Aceste externalităţi sunt suportate de societate sau mediul natural, iar ele au un cost plătit şi de noi şi de generaţiile următoare. Ca urmare, discutăm de o arie a responsabilităţii extinse a companiilor şi de o dublă materialitate: întrucât şi companiile ne influenţează şi noi le influenţăm pe ele.
Dubla materialitate este, dacă vreţi, principalul cui al lui Pepelea în discuţiile despre ESG, iar ele pun, în continuare, cap în cap susţinătorii principiului responsabilităţii financiare (doar faţă de acţionari) versus responsabilitatea extinsă faţă de, iată, trei dimensiuni: mediu natural, social (incluzând aici şi angajaţii şi comunităţile care influenţează o companie şi sunt influenţate de aceasta) şi guvernanţă (adică cei faţă de care compania are responsabilităţi fiduciare şi care iau decizii referitoare la operaţiunile ei).
Acestea fiind spuse, care sunt şansele ca de data asta conceptul de ESG bine înfăşat într-un scutec bio să poată fi crescut spre maturitate? În opinia mea, totul va depinde de modul în care vom lua în serios ca societate şi mediu de afaceri raportarea non-financiară şi o vom transforma în ceva util.
Observ, nu doar eu, ci şi o serie de directori cu care am stat de vorbă, o apetenţă pentru a face un oarecare greenwashing pe la conferinţe acoperit cu realizări demne de menţionat, decât de a vorbi autentic despre greutăţile determinate de strângerea de date pentru raportarea non-financiară, de imposibilităţi tehnice de a găsi repede soluţii la probleme, de fixarea unor obiective realiste.
Pe altă parte însă, dacă sunt bine făcute şi documentate, raportările activităţilor non-financiare ale companiilor sunt, în fapt, o şansă excelentă pentru leadership ca să înţeleagă nivelul externalităţilor, a cheltuielilor şi a oportunităţilor de a face economii, adică de a deveni mai eficienţi şi prietenoşi cu mediul, societatea şi board-ul. E, de asemenea, un moment prielnic de a evalua critic cine sunt stakeholderii de care trebuie să ţină seama companiile şi care interese sunt legitime şi trebuie satisfăcute, înainte ca situaţii neplăcute să ajungă în instanţă sau să afecteze brandul sau reputaţia. Aşadar, indiferent dacă spunem CSR sau ESG, discutăm de o repoziţionare a mediului de afaceri în relaţia cu părţile interesate, ceea ce va pune o presiune şi mai mare pe directorii executivi în viitor. Datoria lor va fi să se educe, pentru că aceste acronime vor fi esenţa limbajului în care vor comunica de acum înainte cu reglementatorii, cu societatea şi cu partenerii externi sau interni.
Camelia Crişan este CEO-ul Fundaţiei Progress.
