România ar putea traversa în perioada următoare o perioadă mai dificilă decât în crizele economice şi financiare din 1993, 1997, 1999, 2009-2010 sau decât criza sanitară recentă, dacă armele nu vor fi puse cât mai curând în teacă în conflictul din Ucraina.
După ce s-au întrecut sportivii lumii la patinaj viteză, pe schiuri sau la poarta de hochei până acum trei-patru zile, iată că inimaginabilul se apropie cu repeziciune: conflict armat în Europa, cu potenţial de a se extinde rapid în regiune, dacă nici una dintre părţi nu dă înapoi.
Se vede că focurile mocnite din estul Europei, de care lumea a uitat sau nu le-a tratat cu destulă atenţie după 1990, când politologul american Francis Fukuyama a decretat „Sfârşitul istoriei“ şi triumful mondial al capitalismului şi al democraţiei, sunt alimentate din adâncuri.
Imediat după 1990, când liderii Occidentului câştigător au fost foarte, foarte preocupaţi ce se va întâmpla cu armele nucleare din URSS-ul în derivă completă, au imaginat pachete de sprijin financiar: „mâncare“ contra „linişte“, contra „pace mondială“, cuvântul parcă astăzi complet uitat.
Anii de reformă încercată şi mai mult sau mai puţin reuşită, privatizările, inflaţia, revenirile şi apoi iarăşi căderea în criza din 1997 nu au oferit un orizont vizibil pentru colosul de la est.
Apoi, în 2001 a venit atacul de la World Trade Center şi America şi-a schimbat complet strategia externă. Rusia a deschis iniţial economia pentru investiţii străine, apoi a refuzat acest model, cel puţin pentru sectorul energetic, şi s-a bazat pe preţurile în creştere la petrol şi gaze pentru a finanţa creşterea.
O strategie care pe termen lung nu are cum să dea rezultate. Se vede o corelaţie foarte strânsă între preţurile la petrol şi PIB-ul Rusiei. În 2013, când petrolul era la aproape 100$, PIB/capita în Rusia era la 16.000$, faţă de 10.100$/capita în 2020, când petrolul era la 40$.
România avea 9.500$/capita în 2013, iar în 2020 era la 13.000$/capita. Ucraina este la 4.000$/capita.
Petrolul se duce iar la 100$ acum şi poate nu întâmplător colosul se trezeşte când preţurile la energie sunt la cer.
O ţară cu 17 milioane de km pătraţi, cât un continent (Europa are 10 mil. km pătraţi), cu câte un sfert sau jumătate din resursele Terrei la diverse resurse energetice şi naturale, ar trebui să fie mult mai sus.
Dar să găseşti un model prin care să aduci capital, know-how şi să-l foloseşti pentru dezvoltare e complicat, chiar dacă experienţa istorică arată că doar aşa poţi creşte.
Prima oţelărie din Mariupol, cel mai mare port de la Marea Azov şi oraşul despre care se spune că va fi curând vizat de separatiştii ucraineni, a fost făcută de belgieni în 1898, iar a a doua în 1993 de către URSS.
Pentru o ţară cu capacităţile intelectuale ale Rusiei, să ai o economie atât de dependentă de fluctuaţiile preţului la energie precum în lumea a treia nu spune nimic bun.
Lipsa libertăţii în alocarea resurselor nu construieşte o economie.
Modelul rusesc, de a construi putere economică pe baza puterii politice şi a armatei, este pus la grea încercare. Dar aşa funcţionează de sute de ani, aşa s-a învăţat. O va dezvăţa cineva?
Pentru România, ar putea urma o perioadă foarte complicată.
În 2014, când voia să arate Ucrainei că aderarea la UE nu e o mare afacere, televiziunea rusă şi-a trimis reporteri în România să filmeze marile obiective de infrastructură locale construite cu bani europeni. La acel moment nu erau gata nici metroul din Drumul Taberei şi nici bucata de autostradă din Dobrogea finanţată de UE. Miliardele erau sifonate prin POSDRU, programul de resurse umane. Între timp, banii se mai văd.
Istoria nemiloasă cu această parte a lumii face ca din păcate România să nu aibă parte de timpul necesar pentru a construi. Abia intrată în UE în 2007, a venit criza financiară din 2009. Când ne-am aşezat mai bine în UE şi s-au dechis acordurile de liberă circulaţie cu Marea Britanie, anul următor a venit Brexit. Apoi criza sanitară. Acum, când să luăm finanţarea de 80 miliarde de euro de la Bruxelles din PNRR, vine războiul din Ucraina.
