Spre sfârşitul anului 2021, prin hotărârea pronunţată în cauza Lysak c. Poloniei, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului - în unanimitate - au decis că sechestrul dispus cu privire la mărfurile unui comerciant pentru o perioadă de 6 ani a constituit o sarcină disproporţionată şi excesivă, fiind afectat „justul echilibru” care trebuie păstrat între protecţia dreptului de proprietate, pe de o parte, şi cerinţele interesului general, pe de altă parte.
Această hotărâre a Curţii europene este relevantă cel puţin din următoarele puncte de vedere:
- până la nivelul anului 2021, din jurisprudenţa CEDO în materie se desprindea ideea că o durată de 10 ani a măsurilor asigurătorii este rezonabilă, câtă vreme persoana interesată avea posibilitatea să se adreseze în mod periodic unui judecător pentru a fi verificate măsurile (în acest sens: cauza BENET Czech, spol. sr.o. c. Republicii Cehe; cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo c. Rusiei; cauza Uzan ş.a. c. Turciei; cauza Luordo c. Italiei; cauza JGK Statyba LTD and Guselnikovas c. Lituaniei; cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe);
- CEDO a fost sesizată şi, mai mult decât atât, a pronunţat hotărârea prin care a constatat încălcarea dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie în condiţiile în care procesul penal nu se finalizase în Polonia (mai precis, la data pronunţării hotărârii în cauza Lysak c. Poloniei, nu se finalizase nici măcar urmărirea penală).
Chiar dacă Guvernul polonez a argumentat că sesizarea instanţei europene este prematură, având în vedere că „nu au fost epuizate căile de recurs interne” şi urmărirea penală este în curs de desfăşurare, CEDO a decis că aceasta este admisibilă:
- pe de o parte, Curtea europeană a observat că reclamantul a contestat în faţa instanţelor naţionale toate măsurile luate de procuror şi a formulat mai multe cereri prin care a solicitat restituirea bunurilor sale, însă aceste „remedii” prevăzute de legea internă nu au avut niciun rezultat, acţiunile reclamantului fiind toate respinse;
- pe de altă parte, s-a mai observat că sesizarea reclamantului Lysak se referă tocmai la faptul că, nici până la data judecării acestei cauze de către Curtea europeană (n.n., 7 octombrie 2021), nu fusese luată nicio decizie definitivă în Polonia cu privire la soarta mărfurilor sechestrate în anul 2013.
....
În fapt, reclamantul Lysak era administratorul unei societăţi al cărei obiect de activitate era comerţul en gros cu obiecte vestimentare de marcă. La începutul anului 2013, în cadrul unei urmăriri penale in rem ce viza „comerţul cu haine contrafăcute”, au fost efectuate mai multe percheziţii la sediul societăţii reclamantului, iar poliţia a ridicat şi sechestrat mai multe articole de îmbrăcăminte ce purtau mărcile B., G. şi T.H.
Pe parcursul cercetărilor, un martor a declarat că hainele sechestrate sunt contrafăcute. De asemenea, printr-o primă expertiză dispusă în cursul urmăririi penale s-a stabilit că „mărcile comerciale” imprimate pe hainele în discuţie sunt identice cu cele aparţinând companiilor B., G. şi T.H., însă expertul a suspectat că hainele în sine ar putea fi contrafăcute, motiv pentru care a recomandat ca acestea să fie examinate de către reprezentanţii B., G. şi T.H. ori de către un expert specializat. Reprezentanţii companiilor B., G. şi T.H. au informat autorităţile că atât verificările lor interne, cât şi examinarea fotografiile hainelor sechestrate au dovedit că hainele vândute de societatea reclamantului Lysak sub mărcile B., G. şi T.H. erau contrafăcute.
De asemenea, în cauză a fost efectuată o nouă expertiză privind hainele sechestrate, expertul concluzionând că acestea sunt contrafăcute. La rândul lor, organele de urmărire penală au descoperit că furnizorii străini ai reclamantului Lysak nu erau distribuitori autorizaţi ai mărcilor T.H. şi B., fiind demarată o procedură de cooperare internaţională în acest sens. În aceeaşi perioadă, organele de cercetare penală au emis o ordonanţă prin care au clasificat obiectele vestimentare sechestrate ca fiind mijloace de probă.
La finalul anului 2013, procurorul a dispus clasarea cauzei în legătură cu distribuirea hainelor ce purtau cele trei mărci motivând că, deşi s-a concluzionat că hainele sechestrate erau în mod cert contrafăcute, era imposibil de stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul ar fi acţionat cu intenţie. Instanţa a desfiinţat însă soluţia de clasare şi a restituit dosarul către parchet pentru a fi completate cercetările. Prin urmare, în anul 2014 a avut loc o nouă percheziţie la sediul societăţii reclamantului, ocazie cu care au fost ridicate documentele contabile ale societăţii, fiind şi acestea clasificate drept mijloace de probă.
În toată această perioadă, reclamantul a înaintat mai multe cereri către parchet, prin care a solicitat restituirea mărfurilor sechestrate, respectiv a documentelor contabile ale societăţii. De asemenea, s-a adresat şi instanţelor de judecată, contestând măsurile asigurătorii dispuse de parchet, precum şi ordonanţele prin care mărfurile sechestrate au fost clasificate drept mijloace de probă. Toate solicitările şi acţiunile reclamantului au fost respinse.
În anul 2014 urmărirea penală a fost suspendată, având în vedere că organele de cercetare din Polonia încă aşteptau răspunsuri de la autorităţile străine în legătură cu furnizorii societăţii, ca urmare a cooperării internaţionale demarate anterior. În 2017, autorităţile italiene au informat organele de urmărire penală poloneze că nu au putut identifica persoanele căutate (furnizorii); în acelaşi an, autorităţile franceze au informat că audiaseră un martor, cetăţean francez. La momentul soluţionării sesizării de către instanţa europeană (7 octombrie 2021), ancheta penală era în continuare în curs de desfăşurare.
Prin hotărârea pronunţată în această cauză, Curtea europeană a subliniat că o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor (dreptul de proprietate) trebuie să respecte întotdeauna un „just echilibru” între exigenţele interesului general al comunităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe o proporţionalitate rezonabilă între mijloacele folosite de autorităţi şi scopul urmărit, proporţionalitate care nu poate fi realizată atunci când persoana în cauză suportă o povară individuală şi excesivă.
Astfel cum a precizat în mod expres Curtea, sechestrul asigurător reprezintă o măsură procesuală dură şi restrictivă pentru proprietarul bunurilor sechestrate, afectând drepturile sale într-o asemenea manieră încât sunt în joc activitatea sa comercială şi chiar condiţiile sale de viaţă.
Curtea europeană a observat că, iniţial, măsurile au fost luate de către autorităţi în condiţiile prevăzute de lege şi în interesul public, acceptând că a existat o puternică suspiciune că obiectele vestimentare sechestrate erau contrafăcute. Cu toate acestea, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a rezultat din faptul că sechestrul a rămas în vigoare vreme de peste şase ani, în timp ce urmărirea penală era încă în curs de desfăşurare. De altfel, în absenţa unei hotărâri definitive de confiscare a mărfurilor, hainele în cauză continuau să fie proprietatea reclamantului, fiind sechestrate de autorităţi în urma unor măsuri asigurătorii provizorii.
Totodată, Curtea a admis că buna administrare a justiţiei necesită timp, însă, atunci când este în joc o problemă ce afectează drepturile fundamentale ale omului, cum ar fi cele care implică proprietatea, autorităţile publice trebuie să acţioneze în timp util. Din moment ce urmărirea penală a condus încă din anul 2014 la concluzia că obiectele vestimentare sechestrate erau contrafăcute, singurul scop al investigaţiei a fost să se stabilească dacă reclamantul Lysak a acţionat sau nu în cunoştinţă de cauză. Astfel, autorităţile au ridicat diverse documente şi acte contabile ale societăţii reclamantului, respectiv au stabilit o cooperare internaţională pentru a identifica furnizorii reclamantului. Cu toate acestea, inclusiv la momentul pronunţării hotărârii în prezenta cauză (finalul anului 2021), ancheta penală era în continuare suspendată, fiind aşteptat rezultatul cooperării internaţionale.
Prin urmare, CEDO a concluzionat că sechestrul asupra proprietăţii reclamantului timp de peste şase ani a constituit o povară individuală excesivă pentru reclamant, perturbând „justul echilibru” care trebuia păstrat între protecţia dreptului persoanei la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general. În consecinţă, a adăugat Curtea, a existat o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie („Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”).
Chiar dacă nu se menţionează expres în cuprinsul acestei hotărâri, apreciez că CEDO a sancţionat inclusiv starea de incertitudine în care s-a aflat şi încă se afla reclamantul la data soluţionării sesizării sale. Chiar şi după mai bine de 6 ani de la pornirea procesului, nu fusese luată nicio măsură de confiscare definitivă, obiectele vestimentare fiind sechestrate de autorităţi în baza unor măsuri asigurătorii provizorii, dispuse în cursul urmăririi penale. De asemenea, nici cu privire la situaţia personală a reclamantului nu se ajunsese la o soluţie definitivă în cauză, urmărirea penală fiind suspendată. În acest sens, amintim că dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, stabilind că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil”.
