În 2009, după ce a devenit evident că cea mai mare slăbiciune a României în criză nu a fost nivelul de îndatorare publică, ci îndatorarea privată în valută, a companiilor şi populaţiei, Ziarul Financiar a ridicat problema de-euroizării economiei româneşti pentru a fi protejată de un alt val al crizei financiare.
Şi nu era vorba doar de creditele în valută, ci de indexarea la euro a preţurilor practicată pe scară largă în România, fără nicio justificare.
În august 2011, când odată cu retrogradarea ratingului Statelor Unite a izbucnit un nou val al crizei, al datoriilor suverane, România nu mai avea aceeaşi situaţie bună la nivelul datoriei publice, dublată între timp.
Şi atunci, teama cea mare pentru economie, pentru companii, pentru persoane fizice era propagarea noului val al crizei prin canalul cursului de schimb.
În prezent, mai 2012, cursul urcă iar pulsul tuturor. Mai mult sau mai puţin fiecare actor al economiei este legat de acest parametru, cursul de schimb este cel mai căutat termen de business din România pe google.
Ce s-a întâmplat în cei aproape patru ani de la căderea Lehman Brothers, în octombrie 2008? Ce a învăţat România şi cum înfruntă iar cea mai mare spaimă a sa - deprecierea? Datele arată că între decembrie 2008 şi mai 2012 ponderea datoriei private în valută a crescut în loc să scadă pe ansamblul sistemului bancar, iar despre de-euroizarea economiei nu mai vorbeşte nimeni.
Este acceptată fără probleme legarea preţurilor de euro.
De ce sunt tarifele la telefonie mobilă, ofertele la maşini, preţurile la apartamente în România, ţară cu o monedă proprie, în euro şi nu în lei?
În Polonia şi în Ungaria preţurile la Logan practicate de Renault sunt în zloţi şi în forinţi, în România sunt în euro. La fel, tarifele la telefonie mobilă ale Orange sau Vodafone.
De ce mai este permisă legarea de o monedă străină a obligaţiilor persoanelor fizice care nu au venituri în valuta respectivă?
Principala grijă a Ungariei de la declanşarea crizei economice încoace este cum să mute datoriile populaţiei din franci elveţieni şi în euro în forinţi. Guvernul maghiar chiar a trebuit să sufere criticile Comisiei Europene pentru că a forţat băncile să accepte rambursarea anticipată a creditelor populaţiei în valută la un curs mai mic decât al pieţei.
La noi, reacţia oficialităţilor este tardivă. Restricţionarea împrumuturilor în valută trebuia făcută imediat după ce o ţară întreagă a fost îngenuncheată de expunerea prea mare pe euro, nu acum şi nu cu jumătăţi de măsură.
Ar fi trebuit explicat că asumarea de risc valutar este riscantă pentru neprofesionişti. O ţară întreagă stă iar cu sufletul la gură uitându-se la cursul valutar - cât o să am de plătit mâine rata la casă sau la maşină, cât o să fie factura la mobil?
Nici măcar la creditul Prima casă, unde statul vine şi garantează riscul de neplată (anterior în proporţie de 100%, acum în proporţie de 50%) nu a fost încurajat creditul în lei. CEC explica, spre exemplu, că nu are finanţare în valută şi de aceea nu are ofertă în valută la Prima casă, dar a ezitat mult până să ofere credite în lei la preţuri care să concureze într-adevăr valuta.
Dacă nici în 22 de ani de reformă, privatizări şi re-restructurări dobânzile la creditele în lei nu sunt destul de accesibile, cu rate acceptabile, înseamnă că degeaba mai avem o monedă naţională. Cât să mai aşteptăm ca într-adevăr leul să fie leu şi să poată fi folosit şi pentru achiziţii de case, şi pentru maşini, nu numai pentru pâine şi iaurt?
Încă 22 de ani? Au plecat 3 milioane de români din oraşele dezindustrializate în numele macro-reformelor, aşa încât am ajuns la 19 milioane de locuitori - la fel ca în 1960. Şi pentru ce, dacă nici după o generaţie leul nu a ajuns o monedă de încredere? La ce a mai folosit?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
