Înlăturarea guvernului în urma moţiunii de cenzură nu este doar o secvenţă democratică petrecut în viaţa politică din România, ci este şi un semnal care a transmis nelinişte către pieţele financiare din întreaga lume. Reacţiile pieţelor financiare nu s-au lăsat aşteptate, randamentul acestora a crescut cu 1% ajungând la 7,40%, de la 6,40 cât era la sfârşitul lunii februarie, ”lună stabilă” din punct de vedere politic, când încă nu se plănuia această criză. 1% pare un procent mic, dar acesta generează plăţi suplimentare de aproximativ 10 miliarde de lei în contul datoriei României. Această moţiune a fost ”bomboana pe colivă” sau ”un splendid dezastru” cum se spunea in filmul ”Zorba Grecul” care a perturbat grav fragilele echilibre macroeconomice pe care le gestiona, cu greu, guvernul demis.
Chiar dacă nu ne convine România se apropie de o zonă critică a datoriilor, pe care Ray Dalio o descrie cu profesionalism în cartea sa ”Cum dau ţările faliment- marele ciclu”. Autorul cărţii, unul dintre cei mai respectaţi investitori globali, ne precizează faptul că gradul de îndatorare diferă semnificativ de la o ţară la alta în funcţie de structura economiilor, de disciplina fiscală şi, nu în ultimul rând, de capacitatea de a returna la timp banii împrumutaţi.
”De câte ori a intrat România în incapacitate de plată?” sau ”De câte ori a dat România faliment?” apar aceste întrebări în lucrarea ”Un veac de sinceritate” coordonată de profesorul Liviu Voinea. Tot aici se explică ce înseamnă incapacitate de plată: ”..incapacitatea de plată este asemănătoare unui faliment, deşi evident că o ţară nu poate să dea faliment şi să se lichideze, aşa cum se întâmplă societăţilor comerciale. Declararea incapacităţii de plată echivalează de fapt cu sistarea plăţii serviciului datoriei”.
Deocamdată România nu se confruntă cu ameninţarea unei incapacităţi de plată, dar privind în istorie trebuie să ne ducem aminte că am avut doua astfel de evenimente majore. România a intrat în incapacitate de plată la o datorie publică de 73% din PIB în anul 1933 şi de sub 10% din PIB în 1981. În acele momente critice statul român a fost în imposibilitate de a-şi mai putea plăti datoriile pe plan extern.
Ray Dalio formulează două întrebări care ar trebui să dea de gândit şi politicienilor noştri: 1.Există limite pentru datorie şi pentru creşterea datoriei publice? 2. Ce se va întâmpla cu dobânzile şi efectele lor dacă datoria publică nu poate fi încetinită? România nu mai poate amâna răspunsurile la aceste întrebări. El ne atenţionează spunându-ne că ”un semn sigur al apropierii unei crize a datoriilor este suma mare şi în creştere a împrumuturilor folosite pentru plata serviciului datoriei”(p.69). În anii dinaintea crizei guvernul are un stoc în creştere de datorii, ca urmare a cheltuielilor cronice deficitare.
Autorul precizează faptul că în logica ”marelui ciclu al datoriilor” se ajunge într-un punct în care datoria acumulată devine povară, iar costurile de finanţare încep să crească, sfidând toate prognozele existente. Este un moment de inflexiune în evoluţia nivelului datoriei externe. Dalio ne descrie chiar o ”spirală a morţii” , când ţările se împrumută mai mult pentru a-şi plăti datoriile, decât pentru dezvoltare. Când o ţară se înscrie pe această spirală trebuie să facă faţă unui context total nefavorabil: dobânzile încep să crească, încrederea investitorilor scade, spaţiul de manevră al guvernelor scade, acestea devenind mai mult o ”agenţie de plăţi” pentru datoria externă. Din păcate România răspunde prezent la toate criteriile enunţate mai sus, iar căderea guvernului, care declarase ”stop loss” şi voia să instaureze sobrietatea bugetară prin limitarea expansiunii prăduirii banului public, aduce un stres suplimentar pentru finanţatori. Cât de ”bancabilă” mai este România în ochii investitorilor în noul context marcat de criza politică?
Când este vorba de gradul de îndatorare al unei ţări Dalio este tranşant: nu există un prag universal valabil, acesta depinde de la ţară la ţară. Îndemnul lui este la prudenţă şi la monitorizarea semnalelor de alarmă: incapacitatea de a genera venituri pentru a face faţă serviciului datoriei externe, nivelul în creştere al dobânzilor( trădează încredere scăzută din partea investitorilor), creditorii devin din ce în ce mai prudenţi şi mai selectivi, iar agenţiile de rating devin mai exigente.
România se află în momentul de faţă într-un punct sensibil al ”marelui ciclu” al datoriilor. Actuala criză politică amplifică si mai mult vulnerabilităţile financiare ale ţării. Instabilitatea politică, clovneria şi sincopatele reforme care au rămas la stadiul de ”bebe”, bugetul descentrat şi ţinut în viaţa cu respiraţie artificială , creşterea dobânzilor, necesarul de finanţare externă de peste 50 miliarde euro în 2026, dobânzi de plată de 1 miliard de euro pe lună, conturează o imagine deloc optimistă, chiar îngrijorătoare. Sumele împrumutate au fost parcate mai mult în salarii, sporuri, sinecuri, investiţii fără impact în economie( piste de biciclete în mediul rural, săli de sport în localităţi depopulate etc), adică fără capacitatea de a crea valoare care să contribuie la returnarea datoriei.
Iată două reflecţii ale lui Ray Dalio care ar trebui să fie în atenţia politicienilor în momentul când se încumetă să mai facă împrumuturi, doar pentru scopuri populiste: ”Cheltuielile cu serviciul datoriei care se acumulează sunt asemănătoare cu placa ce se formează pe artere, în sensul că împiedică fluxul dorit de nutrienţi către economie„...”Efectul principal al nivelului ridicat al datoriei este că face debitorul vulnerabil la imposibilitatea de a o refinanţa”.
Plecând de la ideile lui Dalio se poate concepe următoare întrebare pentru România: cât de departe suntem de momentul când datoria externă poate deveni o povară foarte greu de gestionat?
