Ce s-a intamplat de a aparut criza?

In orice caz, ceea ce s-a intamplat sfideaza teza neo-liberala cu care au fost hranite zeci de generatii, potrivit careia economia in general si mai ales pietele financiare sunt mecanisme eficace de auto-corectare si reglare.

Aceasta perspectiva benigna asupra pietelor datoreaza mult celebrei scoli economice de la Chicago, sefului ei, Milton Friedman, dar si unor ucenici de-ai lui, dintre care se disting Robert Lucas si Eugene Fama. Friedman a jucat un rol cheie in dezvoltarea "ipotezei pietelor eficiente" care, impreuna cu mai recenta "ipoteza a asteptarilor rationale", au sustinut aproape trei decenii de "dereglementare" financiara care a lasat pietele la cheremul autosupravegherii incredintate marilor lor actori si servantelor lor fidele, agentiile de "rating". In esenta, ipoteza pietelor eficiente spune ca pretul actiunilor, obligatiunilor si al altor active tranzactionabile reflecta tot ce se poate sti despre variabilele economice "fundamentale" ca inflatia, exporturile, balanta de plati, profiturile corporatiilor, deficitul bugetar.

Daca de exemplu pretul actiunilor creste peste nivelul justificat de aceste "fundamentale", speculatorii bine documentati vand actiunile in cauza si restabilesc preturile la ceea ce ar rezulta din "fundamentale". Daca preturile scad, procesul de restabilire a echilibrului de pret este, evident, invers. La fel cu "asteptarile rationale": daca investitorii anticipeaza vesti bune, cumpara; invers, vand. Lucas a extins aceste doua ipoteze de la pietele financiare la celelalte parti ale economiei (piata fortei de munca, deciziile de productie si vanzari ale firmelor si chiar la formularea politicilor economice).

Dar uneori asteptarile unora dintre actorii pietei nu sunt rationale; in majoritatea cazurilor astfel de asteptari sunt corectate de piata; alteori, foarte rar, dar catastrofal pentru piata, asteptarile gresite pot crea "un bulgare de zapada"; piata nu se mai corecteaza singura ci aduna greseli peste greseli care un timp par sa justifice greseala initiala ca pe un act de mare intelepciune. Se creeaza in proportie de masa asteptari, in fapt irationale, care se autoalimenteaza si se amplifica dezastruos.

Asa se intampla de cativa ani buni si trebuia sa vina explozia!

Deci nu numai "fundamentalele" influenteaza preturile, cum se intampla in general, ci si preturile - chiar "gresite" - pot influenta fundamentalele. Asa s-a intamplat in cazul crizei imprumuturilor ipotecare "de mana a doua" (celebrele "subprime"); in fapt, ajunsesera spre final sa fie de "mana a cincea sau a sasea".

Pe masura ce preturile caselor au crescut vertiginos in SUA intre 2001 si 2006, standardele de acordare a creditelor s-au deteriorat si mai vertiginos. Si doar cand debitorii care luasera imprumuturi pe care, in fapt, nu si le puteau permite si pentru care nu erau acoperiti de colateral, au inceput sa intre in masa in incetare de rambursari, de-abia atunci enormul balon ("bubble"-ul) imobiliar s-a spart. Ceea ce distinge aceasta catastrofa imobiliara este ca ea s-a suprapus peste un ciclu financiar de "boom-bust"(avant -prabusire) de natura mai generala care ajunsese si el foarte aproape de "bust". Asa s-a facut ca "housing bubble" s-a suprapus peste, a amplificat si a spart si "superbubble"-ul financiar. Acesta din urma s-a maturizat mai lent, in ultimii 20-25 ani, ca urmare a trei tendinte fundamentale - nu rele in sine -, dar periculoase in conjunctie si in dezvoltarea lor prost asimilata: globalizarea, expansiunea creditului si "dereglementarea".

Cum ar fi zis Marx, nu mai sunt continente de descoperit, munti de strapuns si oceane de cucerit. Spatiul cosmic si superaccelerarea particulelor la CERN se pare ca nu au suflul economic si mai ales de consum necesar. Producem tot mai multe lucruri mai bine si in cantitati tot mai mari, dar am ajuns - in special sub raport ecologic - la o anumita saturatie a consumului.

Asa ca, neabatut, creditul a explodat, acoperit sau nu in bunuri care au sens si pe care oamenii sa si le poata permite fara a se ruina.

Pe de alta parte, pentru a raspunde apetitului la randament nutrit de zeci de milioane de pensionari occidentali pentru agonisela lor de o viata, subminata de dobanzile real-negative, s-a dezvoltat o mare industrie de "impachetatori", distribuitori si speculatori de active care ofereau, pe baza unor produse financiare "sintetice", ultrasofisticate si opace, randamente de pana la 100% pe an pentru

pensionarii-investitori si chiar copiii lor ahtiati dupa profit. Spre exemplu, sute de mii din imprumuturile ipotecare deja tot mai rupte de realitatea valorii colateralului, au fost scoase din bilanturile bancilor creditoare, impachetate sub forma de obligatiuni ipotecare in cadrul unor "vehicule cu scop special", companii - fantoma, situate in general in "paradisuri" fiscale, care, dupa ce au primit "rating"-uri de triplu A (maxim!) de la celebrele Moody's, S&P, Fitch, au emis si plasat pe piata obligatiunile respective si chiar "derivate" de astfel de obligatiuni, alcatuite si bazate in fapt pe gunoiul ("junk") de ipoteci individuale.

Cand datornicii aflati la baza acestor piramide de minciuna n-au mai putut plati, s-a descoperit ca "Imparatul era gol". S-au ruinat nu numai milioanele de investitori particulari care isi bazasera traiul la pensie pe ele, ci si multe banci mari care le aveau in portofoliul de active (Bear-Stearns, Lehman Brothers). S-au prabusit si uriase superbanci ipotecare, ca si cel mai mare asigurator din lume, AIG.

Un aspect tehnic, dar foarte relevant in adancirea cataclismica a unei astfel de crize, este si metodologia de "protectie la risc", aceeasi pentru toti actorii pietei si anume programele de IT care, practic, simultan la o scadere a pietei sub un anumit nivel, ordona "Sell" (Vinde!). Dar cand toata "lumea buna" vinde, cine mai cumpara? Preturile, evident, se prabusesc si, odata cu ele, bilanturile marilor banci, ale fondurilor de investitii, de pensii si economiile individuale a sute de milioane de oameni. Acum, evident, toti ne-am trezit!

Toate guvernele tarilor occidentale, bancile lor centrale, institutiile financiare internationale pompeaza bani in banci ca participantii la capital sau pentru a cumpara activele "toxice" (cate or mai fi nedescoperite?). Se aproba programe de ajutorare pentru industriile-cheie (de genul auto) si de subventionare a debitorilor faliti. Se apreciaza ca se vor cheltui in acest sens 3-4 mii de miliarde de dolari. Probabil ca spre sfarsitul lui 2009 se va vedea o luminita adevarata (si nu celebrul tren din sens invers) la capatul tunelului.

Dar noi? Suntem si la necaz dependenti de exterior cum am fost si cand, pe baza de imprumuturi si investitii din exterior, de remiteri de la muncitorii nostri din afara si de exporturi catre restul UE, ne crestea PIB-ul cu 8-10% pe an si ne cresteau salariile si nivelul de trai, neacoperit de productivitatea noastra, cu 30% pe an. Depindem deci destul de mult de evolutiile si "sentimentul" externe, de fondurile care vin numai daca cred in noi, in special din zona euro. Pe puterile noastre, ne mai pot salva lucrarile publice (pentru care ar fi util sa se edicteze o lege care sa plafoneze furtul la comenzile de stat la 50% din valoarea lucrarilor!), inghetarea pentru cel putin doi ani a salariilor in sectorul bugetar, cresterea de cel putin 8 ori a garantiilor de stat pentru finantarea bancara a IMM-urilor, un acord "stand-by" (deci din care, contra unui comision infim de neutilizare, se trage numai la nevoie) de 10-15 mld. cu FMI. Si ar mai fi multe, dar nu despre asta mi-am propus sa scriu.

Evident, sa absorbim integral cele 30 mld. euro ce ne pot veni de la UE pana in 2013 (cu aceeasi regula a celor maximum 50% de hotie) si sa ne bucuram ca depindem de exporturile in UE doar in proportie de 30% din PIB, fata de 60%-85% in cazul celorlalte tari din Europa Centrala si de Est. Uneori e buna si inapoierea la ceva!