Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a emis recent o decizie prin care stabileşte faptul că un contribuabil care îşi distruge voluntar anumite bunuri, care nu sunt degradate calitativ, din motive care ţin de derularea afacerii, nu este obligat să restituie statului taxa pe valoarea adăugată (TVA) dedusă la momentul achiziţiei. Cu toate acestea, contribuabilul trebuie să documenteze în mod corespunzător acţiunea de distrugere şi să demonstreze că bunurile şi-au pierdut orice utilitate în activităţile sale economice.
Concret, în cauza C-127/22 – Balgarska Telekomunikatsionna Kompania, o companie bulgară din domeniul telecomunicaţiilor, instanţa europeană a stabilit că, în cazul bunurilor casate şi, ulterior, distruse voluntar, dat fiind că au devenit inutilizabile în cadrul activităţii sale economice, nu există obligaţia restituirii către stat a TVA dedusă, dacă distrugerea este demonstrată şi justificată în mod corespunzător. Curtea subliniază faptul că, pentru a fi demonstrată distrugerea acestor „bunuri improprii utilizării sau vânzării din diverse motive, în special uzura, caracterul defectuos sau chiar caracterul uzat moral sau inadecvat al acestora”, contribuabilul trebuie să dovedească „dispariţia ireversibilă a bunului respectiv”.
Totodată, în aceeaşi cauză, CJUE analizează cazul bunurilor casate care au fost ulterior vândute ca deşeuri, operaţiune supusă TVA. În această situaţie, nu există obligaţia ajustării de TVA dedusă la momentul achiziţiei, deoarece bunurile în cauză sunt utilizate în vederea realizării unor operaţiuni taxabile. Curtea argumentează că este lipsit de relevanţă faptul că vânzarea de deşeuri nu face parte din activităţile economice obişnuite ale persoanei impozabile, care efectuează o asemenea vânzare. De asemenea, nu are importanţă nici că suma obţinută în schimbul bunurilor în cauză este redusă în raport cu valoarea lor iniţială, ca urmare a faptului că sunt vândute ca deşeuri sau că, din acelaşi motiv, utilitatea lor iniţială a fost modificată.
Impactul deciziei CJUE în România
În prezent, legislaţia din România permite păstrarea deducerii TVA în anumite cazuri expres prevăzute, cum ar fi bunurile distruse ca urmare a degradării calitative. Reglementările actuale sunt mai permisive decât în trecut, până la intrarea în vigoare a noului Cod Fiscal, când, în cazul bunurilor degradate calitativ, pentru a putea păstra TVA dedusă, contribuabilul trebuia să demonstreze că degradarea a fost cauzată în mod exclusiv de cauze obiective.
În ceea ce priveşte abordarea autorităţilor fiscale, multe situaţii din practică sunt frecvent investigate şi, de cele mai multe ori, este impusă obligaţia ajustării de TVA în astfel de cazuri care privesc distrugerea bunurilor.
Ca urmare a recentei decizii CJUE, este de dorit ca autorităţile române să îşi alinieze abordarea practică în ceea ce priveşte dreptul contribuabililor de a deduce TVA în cazul bunurilor distruse voluntar, ca urmare a deciziilor adoptate din perspectivă economică, comercială sau de marketing, chiar dacă acestea nu sunt degradate calitativ. Cu toate acestea, instanţa europeană confirmă poziţia actuală a autorităţilor fiscale în ceea ce priveşte obligativitatea justificării riguroase, cu documente, a distrugerii, motiv pentru care persoanele juridice în cauză trebuie să dovedească faptul că bunurile distruse şi-au pierdut în mod obiectiv orice utilitate în cadrul activităţii lor economice şi că au fost distruse complet, astfel încât să se elimine orice posibilitatea de fi reintroduse în circuitul economic. Contribuabilii ar trebui să justifice, de asemenea, motivele obiective comerciale sau de business ce au condus la distrugerea voluntară a bunurilor devenite improprii în activitatea lor economică.
În acest condiţii, este recomandabilă o abordare prudentă din partea contribuabililor care efectuează astfel de operaţiuni (cum ar fi distrugerea produselor sezoniere, pentru care nu se justifică cheltuielile de depozitare/conservare pentru sezonul următor, produsele eliminate din portofoliul producătorilor ca urmare a unei decizii de rebranding, produse alimentare aflate în termen de garanţie, dar pe care producătorul decide să nu le mai vândă pentru a nu afecta percepţia consumatorilor cu privire la calitatea acestora etc.). Aceştia trebuie să întocmească o documentaţie solidă, în conformitate cu legislaţia în vigoare, ca şi în cazul distrugerii bunurilor degradate calitativ. Însă, pentru operaţiunile voluntare de acest fel, este nevoie şi de o motivare convingătoare a deciziilor de business care au justificat distrugerea bunurilor respective.
Totodată, decizia CJUE este relevantă şi pentru contribuabilii ce au efectuat astfel de operaţiuni, pentru care s-a emis o decizie de soluţionare a contestaţiei contrară hotărârii Curţii Europene. Astfel, aceştia pot solicita reexaminarea deciziei de soluţionare a contestaţiei de către instituţia competentă. Cererea de reexaminare poate fi depusă în termen de un an de la data comunicării deciziei de soluţionare (în cazul deciziilor pentru care nu s-a formulat acţiune în contencios administrativ) sau pe perioada judecării cauzei (în cazul deciziilor care fac obiectul acţiunii în contencios administrativ).
Material de opinie de Cezara Dumitrescu, Manager, şi Monica Zipiş, Consultant Senior, Impozitare Indirectă, Deloitte România
