Premierul este aşteptat să anunţe în câteva zile o nouă numire la Ministerul Finanţelor, post greu încercat în ultimii ani şi mai ales în ultima săptămână după declanşarea unor anchete la adresa ultimului ministru pentru acuzaţii asupra unor fapte care ar fi fost comise înaintea numirii în funcţie.
Dar cine să vină la un job care presupune administrarea a 48 de miliarde de euro, cât este bugetul consolidat al României, pe 1.500 de euro pe lună, cât este salariul actual al ministrului de finanţe, dacă nu se gândeşte că are alte „resurse“ la dispoziţie?
Pentru consiliul de administraţie al Băncii Naţionale, al Autorităţii de Supraveghere Financiară, pentru boardurile sau conducerea executivă a Eximbank, a CEC sau a fondurilor de garantare şi contragarantare – unde salariile sunt înzecite – îmbulzeala este mult mai mare.
Aparatul administrativ din România a ajuns în situaţia ridicolă în care ministrul de finanţe semnează pentru numiri în funcţii precum cea de şef la Eximbank sau CEC unde se câştigă de 20 de ori mai mult. Păi cine are mai mare responsabilitate? Cine numeşte sau cine este numit?
De ce ar fi mai puţin importantă poziţia de ministru de finanţe a unei ţări faţă de cea de guvernator al unei Bănci Naţionale sau de cea a preşedinte al unei Autorităţi de Supraveghere Financiară?
Este o pierdere totală de credibilitate să mergi cu oameni despre care există şi o umbră de îndoială în posturi care presupun negocieri cu FMI, cu Banca Mondială sau participări la Ecofin.
Situaţia este simptomatică pentru poziţia din ce în ce mai slabă a guvernului în administraţia românească. Rând pe rând au rupt din puterea sa agenţii, companii naţionale, autorităţi, case şi inspectorate, astfel încât din Guvernul României a mai rămas doar numele.
Şeful ANAF, aproape invizibil în media, este în fapt ministrul de finanţe al României, iar şefii de la CNADNR sau ai Casei de Sănătate, care administrează în mod direct bugete de 2 mld. euro şi respectiv 5 mld. euro, sunt cu adevărat miniştri ai transporturilor şi sănătăţii, însă fără să fie şi asumaţi ca atare în legi şi de către opinia publică.
Asistăm la o nesfârşită sfâşiere a autorităţii şi la inventarea de noi şi noi instituţii, astfel încât aproape orice iniţiativă care ar trebui să se execute pe lanţul ierarhic este blocată.
Inclusiv la nivelul celor chemaţi să facă astăzi curăţenie într-o clasă politică obişnuită să pună ventuzele pe bugetul public spargerea în trei entităţi cu o putere aproape egală, ca nicăieri în lume, este calea spre decredibilizare şi chiar răfuieli ascunse pentru putere.
Întrebarea este dacă nu cumva tot acest program de slăbire a centrului nu a avut un accentuat sprijin extern, pentru că orice organism cu mai multe capete decât este necesar poate fi paralizat mult mai uşor în situaţii de criză.
Circuitul cadrelor, care în economiile avansate este administrat cu mare atenţie, constituind însăşi garanţia perpetuităţii unei naţiuni, este subminat în România cu bună ştiinţă.
Rarele momente de încercare de a ieşi din cutume sunt amendate drastic, astfel încât cei proveniţi din afara sistemului sunt eliminaţi imediat. Paradoxal, nu sunt recunoscuţi ca valabili chiar de către cei care le clamează lipsa, cum este cazul tinerilor absolvenţi de studii în străinătate aduşi pe poziţii-cheie în administraţia românească.
Poate România să se îndrepte în sfârşit către un model în care înalţii funcţionari să trăiască din salarii, sau va rămâne prizoniera acestui ciclu nesfârşit de numire a unor oameni cu probleme de dosar, de menţinere în mod deliberat a salariilor pentru funcţiile-cheie la un nivel redus şi de contraselecţie astfel a unor personaje prizoniere ale sistemului?