Pentru noi, cei care activăm în mediul de business, nu de puţine ori ne-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă România ar fi organizată şi condusă precum o companie serioasă şi performantă. Ce ar însemna dacă statul ar funcţiona pe baza unor principii de guvernanţă clar definite, cu un management evaluat după rezultate, obiective măsurabile, satisfacţia „clienţilor” (cetăţenilor) şi o relaţionare corectă cu toţi stakeholderii: parteneri externi, angajaţi, investitori şi societate civilă?
Dacă privim România ca pe o companie complexă – România S.A. – primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că preşedintele nu este echivalentul unui CEO. Rolul executiv îi revine prim-ministrului, care gestionează bugetul, coordonează echipele guvernamentale şi se ocupă de operaţionalul zilnic. Preşedintele statului joacă un alt rol, adesea greşit înţeles în spaţiul public, un rol similar celui de preşedinte al consiliului de administraţie sau de supraveghere (Board). Este o poziţie non-executivă, dar cu o importanţă strategică majoră, care presupune viziune, echilibru, supraveghere şi integritate. În logica guvernanţei moderne, preşedintele este garantul arhitecturii instituţionale, nu actorul principal al jocului politic.
În ultimii ani, în calitate de advisor şi membru în mai multe boarduri, am avut ocazia să lucrez direct cu preşedinţi de board care ştiu că influenţa reală vine din capacitatea de a construi consens, de a proteja valorile organizaţiei şi de a veghea la continuitatea strategică, nu din decizii bruşte sau intervenţii punctuale. Rolul preşedintelui nu este să execute, ci să se asigure că direcţia rămâne clară, că riscurile sunt bine gestionate şi că mecanismele de control şi echilibru funcţionează.
Dar am văzut şi preşedinţi de board care au creat o reţea paralelă de informaţii, au intervenit în management sub nivelul CEO-ului, au creat tensiuni care au condus la blocaje, decizii întârziate, reforme neimplementate şi care au determinat restructurarea integrală a managementului superior din companiile respective.
România are nevoie, acum mai mult ca oricând, de un preşedinte care să joace acest rol cu seriozitatea şi discernământul unui lider autentic, care să ştie să asculte, să filtreze şi să acţioneze doar în limitele clare ale mandatului oferit de Constituţie. Aşteptările pe care le-ar avea un board profesionist de la un astfel de preşedinte sunt clare. România are nevoie de o voce coerentă, care să ţină direcţia în momente de criză şi să proiecteze o viziune pe termen lung.
Avem nevoie de un preşedinte care să nu invoce integritatea doar în discursuri, ci să o practice activ în deciziile privind numirile în funcţii-cheie, în justiţie, apărare, servicii de informaţii. În orice companie serioasă, numirile bazate pe loialitate personală şi nu pe competenţă reprezintă un semnal de alarmă. La fel, într-un stat modern, meritocraţia trebuie să devină normă, nu excepţie.
Un preşedinte trebuie să fie şi un facilitator al dialogului, un arbitru credibil între instituţiile statului. În boardurile cu care colaborez, preşedintele nu se implică în executiv, dar creează un spaţiu de funcţionare coerentă între CEO, CFO, COO şi ceilalţi lideri. Exact acest tip de mediere este vital şi pentru România: un cadru stabil între Guvern, Parlament şi sistemul judiciar, fără interferenţe, dar cu grijă constantă pentru coerenţa instituţională.
Preşedintele de board este, de asemenea, un “ambasador” al companiei. Similar, la nivel extern, preşedintele este reprezentantul suprem al statului român. Într-o Europă tot mai fragmentată, investitorii, instituţiile internaţionale şi partenerii strategici evaluează comportamentul liderilor „la milimetru”. România are nevoie de un preşedinte care înţelege că imaginea sa este, de fapt, o extensie a reputaţiei naţionale.
În acelaşi timp, preşedintele nu este un spectator. Are dreptul şi obligaţia de a evalua performanţa guvernului, prin vocea publică, prin capacitatea de a ridica semnale de alarmă, de a chema la consultări, de a genera direcţie şi coerenţă. În consiliile în care am activat, un preşedinte de board responsabil nu se retrage atunci când conducerea ezită, ci intervine în limitele mandatului, cere claritate şi livrarea obiectivelor. La fel, preşedintele României trebuie să aibă curajul de a spune lucrurilor pe nume.
Din păcate, România ultimelor decenii ne-a oferit şi exemple opuse. Preşedinţi care au vrut să fie şi CEO, şi CFO, şi director de comunicare. Alţii care au confundat neutralitatea cu absenţa şi au abdicat de la orice rol real în modelarea arhitecturii instituţionale. Ambele extreme au slăbit încrederea în această instituţie fundamentală.
Astăzi, România nu-şi mai permite aceste derapaje. Suntem parte a unei economii globale, membri activi în UE şi NATO, avem oportunităţi majore, dar şi vulnerabilităţi sistemice.
Din fericire, la nivelul pieţelor financiare există deja un semnal de optimism: stoparea evoluţiilor negative din piaţa valutară, stabilitatea pieţei de capital şi mesajele pozitive venite din partea instituţiilor internaţionale arată că România este, încă, o ţară cu potenţial şi încredere. Alegerile au trecut, iar acum este momentul ca toţi actorii politici să înceapă munca serioasă, o muncă pe care românii o aşteaptă. Să avem succes împreună!
Ciprian Lăduncă este Managing Partner LCL Advisory, membru de board in diverse companii şi Preşedinte al Comitetului de Guvernanţă Corporativă AmCham România.
