De peste 25 de ani îmi desfăşor activitatea în inima Bruxelles-ului european şi am urmărit îndeaproape construcţia europeană, inclusiv modul în care a fost abordată tema competitivităţii industriale. Privit în perspectivă, acest subiect reprezintă un fir roşu al proiectului european. Deşi nu a beneficiat întotdeauna de o vizibilitate mediatică ridicată, el a revenit periodic pe agenda politică sub forme diferite, având însă aceeaşi miză: menţinerea prosperităţii într-o economie globală aflată într-o transformare accelerată.
Un moment definitoriu a fost Strategia de la Lisabona, lansată şi adoptată de Consiliul European în martie 2000. Aceasta pornea de la constatarea că Europa risca să rămână în urmă faţă de Statele Unite şi economiile emergente din Asia în ceea ce priveşte productivitatea, inovarea şi competitivitatea. Obiectivul era ambiţios: transformarea Uniunii Europene în „cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume” până în 2010. Accentul era pus pe cercetare, inovare, digitalizare şi consolidarea pieţei interne.
La zece ani distanţă, acest cadru a fost înlocuit de Strategia Europa 2020, aprobată de Consiliul European în iunie 2010, cu orizont de implementare până în anul 2020. Noua strategie a introdus o abordare mai complexă, bazată pe conceptul de „creştere inteligentă, durabilă şi incluzivă”, integrând competitivitatea economică cu obiectivele de sustenabilitate şi coeziune socială. În practică, această extindere a agendei a reflectat lecţiile crizei financiare globale, dar a făcut şi mai dificilă concentrarea asupra transformării industriale propriu-zise.
Începând cu 2013, în discursul european a devenit tot mai vizibil conceptul de autonomie strategică, iniţial în domeniul apărării şi al capacităţilor industriale critice. După 2020, acesta a evoluat către formula de „autonomie strategică deschisă”, aplicată economiei în ansamblu: reducerea dependenţelor externe, consolidarea capacităţilor tehnologice interne şi menţinerea deschiderii comerciale globale.
Ultimul deceniu a fost marcat de o succesiune de şocuri – Brexit, primul mandat al preşedintelui Donald Trump, pandemia COVID-19 şi războiul din Ucraina – care au accelerat această reorientare strategică. În prezent, competitivitatea industrială a revenit în centrul agendei europene, într-o formă mai realistă şi mai direct conectată la dinamica globală.
Diferenţa faţă de perioadele anterioare este semnificativă. Astăzi, Europa nu mai discută competitivitatea ca pe un obiectiv abstract de convergenţă, ci ca pe o problemă de poziţionare globală, într-un context în care Statele Unite şi China beneficiază de avantaje structurale în domenii-cheie precum tehnologia, inteligenţa artificială, capitalul de risc şi industrializarea inovaţiei.
Europa rămâne puternică în sectoare precum aeronautica, apărarea şi anumite industrii de înaltă precizie. Totuşi, continuă să se confrunte cu o problemă structurală: dificultatea de a transforma cercetarea de excelenţă în lideri globali de piaţă. Problema nu este lipsa ideilor, ci capacitatea de a le scala şi de a le transforma în avantaje competitive durabile.
De aici rezultă importanţa noilor instrumente europene de politică industrială şi finanţare, inclusiv a viitorului Fond European pentru Competitivitate, conceput pentru a integra mai eficient resursele disponibile la nivel european. Miza reală depăşeşte însă dimensiunea bugetară. Este vorba despre arhitectura decizională şi despre capacitatea de a conecta cercetarea, finanţarea şi industrializarea într-un ecosistem funcţional. Nu trebuie uitat faptul că principalele competenţe în materie de dezvoltare economică rămân la nivel naţional, în timp ce programele europene reprezintă, în esenţă, instrumente de cooperare pentru succesul colectiv.
Din perspectivă istorică, proiectul european a funcţionat cel mai bine atunci când a reuşit să alinieze trei actori fundamentali: instituţiile europene, statele membre şi mediul de afaceri. Piaţa unică şi moneda euro sunt exemple relevante ale acestei logici de cooperare. În schimb, acolo unde construcţia a fost predominant instituţională, fără o ancorare economică şi societală suficient de solidă, rezultatele au fost mai limitate. Eşecul proiectului Constituţiei Europene în 2005 rămâne un exemplu elocvent.
Astăzi, Europa se află din nou într-un moment de alegere strategică. Competitivitatea nu mai este doar o prioritate politică, ci o condiţie a menţinerii relevanţei economice într-o lume aflată în schimbare rapidă. Întrebarea fundamentală nu este dacă Europa îşi doreşte să rămână competitivă, ci dacă îşi poate permite să nu fie.
Din punct de vedere practic, sunt necesare câteva acţiuni concrete pentru a maximiza şansele de succes ale competitivităţii europene. În primul rând, fiecare stat membru ar trebui să realizeze o cartografiere detaliată a propriului potenţial competitiv, segmentată pe sectoare economice. În paralel, sectorul privat ar putea contribui prin definirea clară a domeniilor în care este dispus să investească şi să participe la consolidarea competitivităţii europene, ţinând cont de specificul fiecărei ţări şi al fiecărei industrii.
De asemenea, un ecosistem de dialog permanent între miniştrii economiei din statele membre şi marile companii europene ar putea facilita o înţelegere mai precisă a realităţilor economice din fiecare ţară şi sector. O asemenea abordare ar contribui la formularea unor politici mai bine adaptate şi la consolidarea competitivităţii europene în ansamblu.
Poate părea surprinzător, dar şi statele din afara Uniunii Europene pot avea un rol constructiv în consolidarea competitivităţii industriale europene. Beneficiarul final al competitivităţii nu este aparatul administrativ european, ci societatea europeană şi cetăţenii săi. În acest context, tendinţele de deglobalizare nu trebuie să reducă oportunităţile de colaborare şi de construire a unei structuri economice europene puternice şi competitive.
Următoarele 12 luni ar putea fi printre cele mai importante din istoria economică recentă a Uniunii Europene. În această perioadă se vor contura direcţiile care vor modela următorul deceniu şi se va vedea dacă ambiţiile europene de dezvoltare economică pot fi transformate în rezultate concrete. Tocmai de aceea, este esenţial ca dezbaterea privind competitivitatea să fie purtată cu rigoare, logică şi deschidere. Fiecare idee relevantă merită analizată, iar fiecare contribuţie poate conta în definirea viitorului economic al Europei.
Dan Luca este expert în afaceri europene şi comunicare strategică, derulându-şi activitatea în Bruxelles încă din 1997.
