Opinii

Consumul sau producţia? That is the (economic) question

Consumul sau producţia? That is the (economic) question

Autor: Cosmin Marinescu

23.02.2014, 14:41 919

În economie, din fericire, dilemele de tip hamletian sunt fie incompatibile, în raport cu logica economică, fie complet neproductive, în afara acesteia. În materie de politici economice, în rarele situaţii în care acestea nu sunt şi redistributive, apele se despart în funcţie de modul în care guvernul caută să susţină relansarea economică: prin stimularea consumului, pe de o parte, respectiv prin stimularea producţiei, pe de altă parte.

Cu precădere în vremuri de criză şi recesiune, viziunea economică adoptată este cea care face diferenţa, prin stabilirea de priorităţi clare şi asumarea consecventă a acestora.

Aflată în simbioză cu activismul guvernamental, este binecunoscută viziunea keynesistă de stimulare a economiei prin creşterea cheltuielilor publice. A devenit aproape proverbial: statul trebuie să cheltuie mai mult, astfel încât economia să fie pusă (din nou) în mişcare. Iar când, din varii motive, statul nu poate să cheltuie mai mult, atunci măcar să susţină consumul populaţiei, căci creşterea cererii (agregate) va trage după sine producţia şi creşterea economică.

Economia cererii este eticheta literar-ştiinţifică a proeminenţei cererii, a cheltuielilor, asupra mersului economiei. Judecăţile economice se învârt în jurul cererii (mai mult sau mai puţin agregate), iar politicile economice sunt selectate în funcţie de forţa cu care pot apasa pedala cheltuielilor. Într-un asemenea registru, economia cererii aproape că devine şapoul consacrat la adăpostul căruia umblă, deghizat ştiinţific, keynesismul modern.

Economiştii invocă astăzi, din plin, confortul deductiv furnizat de logica simpl(ist)ă a economiei cererii: populaţia trebuie să consume mai mult pentru ca producătorii să decidă, la rândul lor, să producă mai mult, să investească şi să creeze locuri de muncă. Astfel, nivelul consumului devine indicator de performanţă al stării economiei. De aici şi diverse nelinişti recesioniste (chiar deflaţioniste) atunci când consumul este considerat “insuficient”, ceea ce ar explica, pe mai departe, “insuficienţa cererii agregate”, care ar încetini, la rândul ei, creşterea economică.

În România, 2013 nu a fost, cu siguranţă, anul consumului. De exemplu, consumul individual efectiv a progresat lent, cu cca. 1,2%. În schimb, 2013 a consemnat o cifră spectaculoasă în contul creşterii economice, 3,5%, de peste două ori mai mare decât speranţele iniţiale. De unde ar rezulta, în logica consumului, două concluzii, aparent distincte în planul analizei:

- în plan ex-ante, consumul “insuficient” nu trage în jos, neapărat, creşterea economică;

- în plan ex-post, creşterea economică încă nu s-a rostogolit consistent şi în creşterea consumului.

Pe fondul acesta, merită invocate câteva cifre şi evoluţii, care ar aduce o anumită lumină şi asupra unor măsuri intrate recent pe agenda politicilor economice.

În primul rând, în 2012 şi 2013 au fost refăcute salariile a peste 1,187 milioane de bugetari. În anul 2012, salariile bugetarilor au fost majorate cu 8% în iunie, ceea ce a atras un plus de cheltuială salarială de 1,5 miliarde lei. În continuare, în 2013, anvelopa bugetară salarială pentru acoperirea celor două majorări salariale a fost de cca. 4,6 miliarde lei.

Apoi, o atenţie aparte trebuie oferită politicii (i-aş putea spune anticiclice) de creştere continuă a salariului minim, care grevează deloc inofensiv asupra planurilor angajatorilor.

De exemplu, în 2012, creşterea economică a fost de 0,7%. Salariul de bază minim brut a fost majorat cu 4,5%, condiţii în care, în sectorul concurenţial, câştigul salarial mediu brut a crescut cu 3,4%. Spre deosebire, în 2013, majorarea salariului minim a fost de 10,1% faţă de cel din anul precedent iar creşterea economică a sărit neaşteptat la 3,5%. În acest condiţii, câştigul salarial mediu brut în sectorul concurenţial a fost de doar 3,3%, care se traduce chiar în scăderea câştigului salarial real. Este limpede, deci, că mediul de afaceri resimte încă serioase dificultăţi, inclusiv în privinţa remunerării muncii. Astfel se explică şi plafonarea consumului.

De aceea, în absenţa consolidării creşterii economice, consumul va continua să evolueze pe trendul prudent din ultimii ani. De exemplu, câştigul salarial real în 2013 a fost sub 1%. Însă economisirea şi-a luat, în continuare, partea leului: depozitele populaţiei au crescut, în termeni reali, cu 3,3% în 2012 şi cu 4,5% în 2013. Pe de o parte, acesta este semnul unui comportament orientat mai puternic către viitor. Însă, pe de altă parte, este vorba de încrederea încă fragilă într-o revenire economică sănătoasă, durabilă. Se aşteaptă, deci, în termenii monetariştilor, creşterea venitului permanent.

S-ar putea spune, fireşte, că ar fi trebuit făcut “ceva”, mai mult, pentru consum. Însă, în logica economică post-criză, problema este mai degrabă că nu s-a făcut ceva semnificativ, prioritar, pentru producţie, astfel încât mediul de afaceri să se detaşeze mai rapid de povara crizei.

În condiţiile actuale, nu consumul va fi motorul consolidării creşterii economice, ci investiţiile mediului de afaceri, într-un cadru de politici stimulative pentru producţie. Această abordare este, în esenţă, economia ofertei.

De aceea, este esenţial ca pe agenda politicilor economice din 2014 să se regăsească şi măsuri de relaxare fiscală pentru mediul de afaceri, cum ar fi neimpozitarea profitului reinvestit şi reducerea CAS la angajator cu 5 puncte procentuale.

Nu este suficientă înţelegerea idei că relansarea post-criză ar trebui să se bazeze pe impozite mai mici. Adesea, mai importantă este destinaţia relaxării fiscale, decât politica de relaxare fiscală în sine. De exemplu, înainte de a reduce impozitarea salariilor, în regim progresiv sau în cotă unică, se impune reducerea CAS, pentru a stimula investiţiile, interne şi străine, precum şi crearea de noi locuri de muncă.

Fără capital şi antreprenoriat, munca şi salariile rămân simple deziderate politice.

Economia cererii trebuie să lase loc economiei ofertei, cu precădere în etapa post-criză dar şi ca logică economică generală. Fireşte, consumul este important, însă, consumul este mai degrabă efectul şi nu cauza unei realizări economice.

Este un adevăr simplu însă răstălmăcit, din păcate, în literatura şi educaţia economică. De pildă, unele manuale chiar insistă cu ideea că omul este întâi consumator şi apoi producător. Mă îndoiesc totuşi că, pentru a desluşi dilema cauzalităţii - “ce-a fost mai întâi, consumul sau producţia?” - autorii au sugerat că omul este întâi copil (consumator) şi apoi adult (producător). Căci nu această cronologie biologică este miza reală a teoriei economice.

În logica acţiunii economice, pentru a exista consum trebuie să existe, în prealabil şi în mod necesar, producţie. Iar creşterea consumului survine natural, odată cu creşterea producţiei şi a valorii reale a muncii.

Cosmin Marinescu

Conferenţiar universitar doctor la ASE Bucureşti

Coordonator al Centrului pentru Economie şi Libertate - ECOL

AFACERI DE LA ZERO