Un studiu publicat recent conţine propuneri legate de un posibil sprijin financiar pentru România, ce se bazează pe ipoteze eronate. Totodată, el relevă, în mod paradoxal, serioase neînţelegeri din partea autorilor în privinţa distribuţiei competenţelor între o serie de instituţii europene, toate aceastea în contextul în care cercetarea a fost realizată cu cofinanţare din partea Uniunii Europene. Detalii în continuare.
Titlul opiniei face referire la o expresie idiomatică din limba engleză, ce înseamnă a greşi în privinţa modului în care poţi obţine ceva[i]. Exact asta este impresia cu care am rămas după citirea studiului intitulat “2026 – Anul Marilor Dezechilibre pe Piaţa Muncii” (2025), elaborat de economiştii Radu Soviani şi Laura Obreja-Braşoveanu, în privinţa propunerii acestora de acţiune pentru ca România să acceseze facilităţi de asistenţă financiară similare cu cele ale zonei euro, pentru a evita accentuarea dezechilibrului său bugetar. În fapt, vorba unui celebru dramaturg, aceste facilităţi sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Totodată, ne aflăm în prezenţa unei situaţii de luare a dorinţelor drept realităţi: România, de una singură, nu poate să determine statele zonei euro/UE să înfiinţeze astfel de noi facilităţi, mai ales în condiţiile existenţei unui mecanism de sprijin financiar dedicat special ţărilor membre non-euro, se pare necunoscut autorilor studiului. Mecanismul respectiv a mai fost accesat de guvernul român în trecutul nu prea îndepărtat. După o scurtă prezentare a iniţiativei propuse de cei doi autori, voi arăta care sunt slabiciunile acesteia.
De ce “copacul” este ales greşit?
Autorii pleacă de la realitatea că o parte însemnată a cheltuielilor bugetare ale României este reprezentată de costurile cu dobânzile la împrumuturi. Recurgând la o abordare comparativă, ei subliniează că Grecia înregistrează costuri mai reduse cu dobânzile decât România, asta în condiţiile în care datoria raportată la PIB a primei ţări este mult mai mare decât a celei de a doua. Explicaţia oferită de studiu, corectă de altfel, pentru această situaţie este că Grecia a apelat, pentru finanţarea datoriei publice, la ESM (European Stability Mechanism) sau la EFSF (European Financial Stability Facility)[ii], ceea ce a permis “finanţarea datoriei publice printr-un mecanism instituţional şi lungirea termenelor de rambursare a datoriei scadente, în condiţii avantajoase de dobândă”. În studiu se mai subliniază că cele doua entităţi amintite mai sus, “deţin, în prezent, aproximativ jumătate din datoria publică a Greciei, ambele la rate ale dobânzii foarte favorabile”.
Faţă de toate acestea, autorii, deşi recunosc că Romania nu este parte a zonei euro, îşi exprimă convingerea că “există mecanisme de cooperare între Banca Naţionala a României – Ministerul Finanţelor şi Banca Centrală Europeană, astfel încât în virtutea unui traseu clar de aderare a României la zona euro…mecanisme similare pot fi accesate şi pentru un stat non-euro, dar membru UE”. Avem de a face cu o părere fermă (asta înseamnă o convingere) a celor doi, care, din economia textului, rezultă că se doreşte a fi una din propunerile cu greutate ale studiului. Propunerea respectivă, de natură să genereze aşteptări neîntemeiate în rândul publicului, este însă departe de a fi corect fundamentată.
În primul rând, mecanismele avute în vedere nu există şi, în prezent, nu există argumente convingătoare pentru a fi înfiinţate.
În al doilea rând, cei doi autori, doctori în economie, nu realizează că Banca Centrală Europeană (BCE) nu are cum să negocieze cele propuse, întrucât nu are competenţe în acest sens: BCE nu este instituţia europeană care are cuvântul final în privinţa introducerii euro într-o ţară şi nici nu se poate angaja în privinţa accesării unor mecanisme interguvernamentale ce ar urma a fi create în afara dreptului european, după cum va fi explicat în această opinie.
Consiliul UE decide asupra posibilităţii introducerii euro într-un stat membru şi nu BCE
Procesul de aderare a unui stat membru UE la zona euro este condus de reguli clare şi implică mai multe etape, precum şi participarea a numeroşi actori. În cadrul procesului, BCE şi Comisia Europeană întocmesc separat – cel puţin la fiecare doi ani sau la cererea ţării interesate – rapoarte de convergenţă, care arată dacă o ţară este pregatită pentru aderare, prin respectarea unor criterii specifice economice şi legale. Rapoartele sunt înaintate Consiliului UE (în configuraţia ECOFIN[iii]), pentru analiză şi eventuale decizii. Consiliul UE va decide că o ţară poate adera la spaţiul monedei unice europene, numai după ce: (1) a primit o propunere în acest sens de la Comisia Europeană; (2) a primit o recomandare de la statele membre ale zonei euro (3) a fost consultat Parlamentul European; (4) a avut loc o discutie în Consilul European. Decizia finală de aderare trebuie însă să fie aprobată de toate statele membre UE.[iv].
Fondurile de salvare ale zonei euro: EFSF şi ESM
EFSF (European Financial Stability Facility) şi ESM (European Stability Mechanism), denumite în limbaj jurnalistic fonduri “salvează-state”, sunt mecanisme de gestiune a crizei financiare ale zonei euro, create pe bază de înţelegeri interguvernamentale, sub formă de tratat internaţional. Textele lor legale fondatoare nu au fost încorporate în dreptul UE.
EFSF a fost înfiinţată în 2010 ca un mecanism temporar de asigurare a stabilităţii financiare în zona euro (dizolvarea sa a fost prevăzută pentru anul 2013), fiind incorporată sub forma unei societăţi comerciale de drept luxemburghez. Facilitatea a acordat împrumuturi Greciei, Irlandei şi Portugaliei, ce au fost finanţate prin emiterea de obligaţiuni pe pieţele financiare internaţionale. Obligaţiunile sunt garantate de ţările fondatoare ale facilităţii, în funcţie de o cheie de repartiţie. EFSF a avut capacitatea de a emite obligaţiuni până la suma de 440 de miliarde de euro. Facilitatea nu a mai acordat împrumuturi noi începând cu 1 iulie 2013, orice nouă cerere de asistenţă urmând a fi preluată de ESM. În prezent, EFSF nu mai efectuează decât operaţiuni ce ţin de închiderea ordonată a activităţii sale.
ESM, înfiinţat în 2012, reprezintă mecanismul permanent al zonei euro de asigurare a stabilităţii financiare, ce acordă împrumuturi statelor sale membre ce au probleme, cu respectarea unor condiţionalităţi. Entitatea nu este o instituţie europeană, ea are statutul de instituţie internaţională multilaterală pentru împrumuturi, ceea ce îi conferă rangul de creditor preferenţial (însă după FMI). ESM dispune de capital vărsat în valoare de 80,55 miliarde de euro şi poate mobiliza capital exigibil (capital subscris, dar nevărsat) în valoare de 620 de miliarde de euro. Capacitatatea sa totală de împrumut este de 500 de miliarde de euro, iar cea disponibilă la ora actuală este de 432 de miliarde euro.
Actualul mecanism european de asistenţă financiară pentru statele membre non-euro nu este cunoscut autorilor?
În cazul în care nu ar putea fi utilizate mecanismele la care au facut referire, autorii studiului vin şi cu un plan de rezervă: apelarea la un acord de tip preventiv[v] (nu stand-by) cu Fondul Monetar Internaţional, “care ar permite acces la finanţare instituţională mai ieftină, în caz de dezechilibre structurale, cum vedem în prezent”. Ei nu uită însă să reitereze că recurgerea la mecanisme similare cu EFSM, ESM este însă fezabilă: “în opinia noastra este posibilă accesarea”.
Este stranie insistenţa referirilor la mecanisme similare celor ale zonei euro, ce iau dorinţele drept realitate, fără a se pomeni câtuşi de puţin de mecanismul actual de asistenţă financiară al UE pentru statele membre non-euro: Facilitatea pentru Balanţa de Plăţi.
BoPF şi programele de asistenţă financiară a UE de care a beneficiat România
Facilitatea pentru Balanţa de Plăţi (Balance of Payments Facility – BoPF) este un mecanism de asistenţă financiară pe termen mediu pentru statele membre non-euro care au dificultăţi în accesarea pieţelor financiare internaţionale. BoPF reprezintă un instrument de sprijin financiar al UE, mult mai vechi decât mecanismele de salvare financiară ale zonei euro (ESFS, ESM), create ca răspuns la criza datoriei ţărilor din zona euro. Baza legală a facilităţii, înfiinţată printr-un regulament al Consiliului UE, este constituită de art. 143 din Tratat.
Fondurile facilităţii sunt asigurate de Comisia Europeana care împrumută în numele UE pe pieţele financiare internaţionale, operaţiunile fiind “back-to-back”, ceea ce înseamnă că fiecare tranzacţie este legată de necesităţile de finanţare ale unei ţări individuale. Obligaţiunile sunt garantate de către bugetul UE. Dacă asistenţa financiară nu este rambursată de către ţara beneficiară, răspunderea pentru aceasta revine în sarcina contribuabililor la bugetul UE, altfel spus statelor membre. Din acest motiv, suma împrumuturilor în curs care se poate acorda ţărilor eligibile este supusă unei limite valorice de 50 de miliarde de euro. Accesul la facilitate este condiţionat, fiind necesar ca ţara beneficiară să implementeze un program de ajustări economice şi financiare. Sprijinul financiar poate fi acordat la pachet cu finanţarea FMI şi a altor instituţii, aşa cum a fost cazul ultimelor trei ţări care au accesat facilitatea (Ungaria, Letonia, România).
România a beneficiat până în prezent de trei programe de asistenţă din partea BOPF, dar ultimele două dintre acestea nu au fost activate. Primul program de asistenţă (2009 – 2011), in valoare de 5 miliarde de euro, s-a realizat prin debursări periodice de fonduri, în cinci tranşe[vi]. Celelalte două programe, cu caracter preventiv, s-au încheiat în martie 2013 şi septembrie 2015.
Concluzii
Propunerea autorilor studiului ca BNR şi Ministerul de Finanţe să negocieze cu BCE condiţiile aderării la euro pentru a putea avea acces la asistenţa financiară a unor fonduri similare cu cele ale zonei euro (EFSF, ESM) reprezintă o idee ce sună bine, dar aceasta e nerealistă. Pur şi simplu, BCE nu are competenţele legale necesare pentru a-şi asuma astfel de angajamente, iar mecanismele similare EFSF, ESM pe care autorii le-ar dori activate nu există. Astfel de mecanisme ar trebui create în afara dreptului UE, prin tratat internaţional, între state(le) UE, fapt ce face ca propunerea să nu aiba tracţiune, în situaţia în care există deja o facilitate UE dedicată sprijinului financiar pentru ţările membre non-euro (BoPF), se pare necunoscută autorilor[vii]. Chiar şi în ipoteza prea puţin probabilă a înfiinţării mecanismelor sugerate, procesul de negociere între ţări şi apoi de ratificare a tratatului internaţional de către parlamentele naţionale ar dura luni (sau chiar ani) de zile. Pentru a răspunde scopului pentru care au fost create, astfel de entităţi ar trebui să poată acorda asistenţă rapid pentru a restabili stabilitatea financiară a statelor. Până la urmă, ce reţinem din citirea studiului este că autorii au probleme de înţelegere a modului de funcţionare a instituţiilor europene/a mecanismelor europene de sprijin financiar şi că hârtia suportă orice. Totodată, se pune şi întrebarea dacă există sau nu un control ştiinţific al Uniunii Europene pentru studiile pe care le cofinanţează?
[i] Expresia îşi are originea în experienţa vânătorilor americani din secolul XIX, când câinii fugăreau câte un raton până urca într-un copac la care continuau să latre greşit, deşi vânatul trecuse între timp în altul.
[ii] O mica nuanţă: Grecia a apelat, întradevar, la aceste mecanisme de sprijin financiar, dar ar trebui subliniat că ele au fost create exact cu scopul de a salva această ţară, alături de Portugalia şi Irlanda, de la grave probleme financiare.
[iii] Consiliul UE, care reprezintă statele membre ale UE, poate lua mai multe forme (configuraţii). Una din acestea este ECOFIN, ce reuneşte miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre.
[iv] Toate aceste informaţii pot fi găsite, la un clic distanţă, pe pagina web a Comisiei Europene dedicată aderării la euro.
[v] Apelarea la un acord de tip preventiv (autorii nu indică ce instrument financiar al FMI au în vedere, din mai multe tipuri existente – sic!) nu ţine de simpla dorinţă a cuiva, ci de îndeplinirea unor criterii de eligibilitate de către ţara respectivă.
[vi] Asistenţa BoPF din cadrul primului program a fost însoţită de sprijin financiar şi din partea altor instituţii, după cum urmează: FMI (12,95 miliarde de euro), Banca Mondială (1 miliard de euro) şi BEI şi BERD (1 miliard de euro cumulat). În total, fondurile primite de România sub formă de asistenţă financiară multilaterală au fost de circa 20 de miliarde de euro.
[vii] În afară de EFSF, ESM şi BoPF mai există şi Mecanismul European pentru Stabilizare Financiară (EFSM). Acest mecanism, cu fonduri disponibile în valoare de 60 de miliarde de euro, este similar, în multe privinţe, cu cel al BoPF, fiind susţinut de bugetul UE. EFSM este bazat pe art. 122 din Tratatul UE care prevede că dacă un stat UE se află în dificultate, din cauza unor dezastre naturale sau a unor motive excepţionale în afara controlului statului respectiv, Consiliul European, la propunerea Comisiei poate acorda asistenţă financiară. EFSM a fost folosit pentru acordarea de împrumuturi Greciei, Portugaliei şi Irlandei. Cu toate acestea, pe viitor, statele din zona euro cu probleme financiare serioase, se vor adresa ESM.
