În această perioadă când se gândesc modificări ale taxării în întreaga lume civilizată o privire mai atentă asupra fundamentelor funcţionării societăţii nu pare a fi inutilă.
Impozitarea drepturilor de proprietate reprezintă atât cea mai veche formă de taxare, cât şi cea mai puţin justificată. Marii filosofi din zorii capitalismului John Locke, Thomas Hobbes şi Adam Smith au respins ideea taxării proprietăţii, pe diverse temeiuri care rămân în principiu actuale şi astăzi.
Dacă acceptăm premiza că echitatea trebuie să guverneze relaţiile inter-umane şi că discriminarea trebuie evitată în cea mai mare măsură posibilă, concluzia potrivit căreia este necesară aplicarea unui sistem fiscal unitar, coerent, care să nu creeze inegalităţi de tratament se impune cu puterea evidenţei. În Teoria Generală a Bunurilor am încercat să reliefez considerentele logico-juridico-economice care impune construirea unui astfel de regim unitar.
În primul rând, noţiunea de impozitare este indisolubil legată de cea de valoare, or, contrar unui limbaj şi gândiri comune străvechi, elementele care au valoare nu sunt lucrurile în sine, ci doar drepturile care poartă asupra lor. Un lucru poate face obiectul unui drept de folosinţă, ce are o anumită valoare, ori unui drept de proprietate, cu o valoare vădit diferită.
În prezent, proprietatea este fiscalizată în funcţie de natura obiectului său, ori, în termeni juridici, în raport de natura activului suport al dreptului de proprietate, a lucrului asupra căruia poartă acesta. Dar acest mod de taxare nu este echitabil, întrucât privilegiază anumite drepturi de proprietate în raport cu altele. Proprietarul unui soft, care locuieşte cu chirie, poate consuma o cantitate mai mare de resurse ale unei comunităţi decât proprietarul unei construcţii.
O soluţie ideală, din perspectiva echităţii, ar fi impozitarea de către autorităţile locale a tuturor drepturilor de proprietate, indiferent de natura activului lor suport, o creaţie intelectuală, un imobil, ori un pachet de acţiuni. Ori din contră, neimpozitarea niciunuia dintre drepturile de proprietate.
În ipoteza în care s-ar alege măsura taxării tuturor drepturilor, iar obiectul dreptului este un lucru incorporal, caracterizat inevitabil de ubicuitate, aşa cum este cazul creaţiilor intelectuale, soluţia optimă ar fi aplicarea taxei în beneficiul comunităţii de la domiciliul sau reşedinţa permanentă a proprietarului, aşa cum se aplică în situaţia autovehiculelor.
Indiferent de obiectul dreptului de proprietate, impozitarea este corect a se realiza în funcţie de consumarea resurselor şi accesul la serviciile comunităţii respective, nu în raport de simpla deţinere a dreptului de proprietate. Contribuţia la bugetele publice (locale) ale comunităţii trebuie impusă tutror celor care consumă resursele, indiferent de natura activităţii pe care o desfăşoară, ori de locul unde îşi au sediul/domiciliul principal. Numai în acest mod poate fi aplicat într-o societate capitalistă principiul echităţii.
Cele mai mari venituri al bugetele comunităţilor locale provin din taxarea proprietăţii asupra imobilelor. În acelaşi timp, comunitatea beneficiază de impozitele plătite cu ocazia cedării cu titlu oneros a dreptului de proprietate asupra imobilului.
Este adevărat că imobilele-terenuri, atât cele utilizate pentru construcţii, cât şi cele agricole reprezintă inevitabil resurse limitate, fiind caracterizate de raritate, iar principiul echităţii impune contribuţia tuturor membrilor comunităţii la bugetul local, indiferent de calitatea de proprietar sau de locatar pe care o deţin.
În aceste circumstanţe, ni se pare adecvată soluţia britanică, potrivit căreia este instituită o taxă pe reşedinţă şi nu pe dreptul de proprietate asupra construcţiei. În ipoteza în care se alege taxarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, soluţia optimă este cea aplicată în prezent în Hong Kong, respectiv impozitarea exclusiv a veniturile realizate din închiriere şi nu a dreptului de proprietate în sine.
O impozitare excesivă a construcţiilor implică descurajarea dezvoltării urbane şi industriale, în primul rând. Din acest considerent, una dintre cele mai stupide taxe gândite vreodată a fost cea pe activele imobiliare ale companiilor.
Apoi, taxarea proprietăţii asupra construcţiilor este inechitabilă conceptual. Construcţia reprezintă în principiu o creaţie autonomă, materială, ce face obiectul unui drept de proprietate, în mod asemănător cu o operă literară sau o cu o emisiune de acţiuni. Aplicarea unui impozit asupra dreptului de proprietate privată ce are ca obiect o construcţie, la crearea căreia statul nu a avut nicio contribuţie, nu este justificată de vreun argument fondat pe interesul public. Prin impozitarea proprietăţii asupra construcţiilor şi neimpozitarea proprietăţii asupra acţiunii sau asupra unei opere artistice, de exemplu, se creeează o vădită discriminare între titularii drepturilor de proprietate asupra unor elemente create de om.
Din această perspectivă, impozitarea proprietăţii asupra terenurilor apare, a fi, într-adevăr, unica fiscalizare a proprietăţii ce poate fi justificată, întrucât, în principiu, pământul nu a fost creat prin efortul omului (polderele olandeze nu sunt un contraexemplu, chiar dacă uscatul este creat artificial prin efortul omului).
Încă din secolul XIX s-a ridicat problema unui sistem dual de taxare a imobilelor, cei mai radicali adepţi ai acestuia, printre care Henry George, susţinând scutirea totală de impozit asupra dreptului de proprietate ce are ca obiect construcţiile şi taxarea exclusivă a drepturilor de proprietate asupra terenurilor. Viziunea extremistă a lui Henry George susţinea chiar un nivel al impozitului pe teren de 100% din venitul anual ce se poate obţine, pentru a fi distrus monopulul asupra economiei deţinut de proprietarii de terenuri.
O astfel de gândire nu este doar utopică, ci şi nesusţinută economic, neadaptată oricum realităţilor contemporane. O concepţie incomparabil mai moderată au dezvoltat laureaţii premiului Nobel pentru economie Milton Friedmann (1976) şi William Vickerey (1996), primul opinând că „cea mai puţin dăunătoare taxă este cea pe «valoarea neameliorată a pământului»”, iar cel de-al doilea că impozitul pe proprietate este, din punct de vedere economic, o combinaţie a unuia dintre cele mai rele taxe – cea care vizează îmbunătăţirile/ameliorările imobiliare ... şi unul dintre cele mai bune impozite – impozitul pe valoarea terenului sau a amplasamentului.
Oricum, stabilirea unei taxări pe două nivele diferite, fixă pentru teren şi variabilă, putând tinde spre zero, pentru construcţiile edificate pe teren, este susţinută ferm de către economiştii contemporani, argumentele principale fiind:
- taxarea (excesivă) a ameliorării valorii terenului prin edificarea de construcţii sau chiar plantaţii este în detrimentul dezvoltării economice, întrucât investitorii vor căuta alte locaţii pentru a-şi investi capitalul;
- pe de altă parte, terenul fiind fix, imobil, nu poate fi relocat, este limitat în cantitate, astfel încât impozitarea acestuia nu va afecta investitorii, nu le va modifica comportament, aşa cum o face impozitarea capitalului.
În sprijinul tezei privind necesitatea impozitării drepturilor de proprietate asupra terenurilor se susţine şi că taxarea proprietăţii funciare este echivalentă cu impozitarea unei rente economice, iar această măsură nu ar descuraja o anumită activitate economică. Mai mult decât atât, terenul beneficiază de o ofertă fixă ce nu este afectată în principiu de introducerea unei taxe, cu toate că orice taxă nouă (ori creşterea unei taxe vechi) se reflectă în scăderea preţului dreptului de proprietate asupra terenului, ceea ce are drept consecinţă o pierdere pentru titularii acestuia. Un impozit pe valoarea terenului captează însă beneficiile care se aduc proprietarilor de terenuri din dezvoltarea externă, mai degrabă decât eforturile proprii.
În această concepţie, taxarea terenurilor la o cotă superioară şi scutirea de impozite asupra clădirilor sau stabilirea unui nivel redus al acestora ar funcţiona drept un stimulent pentru valorificarea superioară a terenurilor prin edificarea de construcţii şi introducerea acestora într-un circuit economic generator de beneficii. În acest mod, s-ar asigura un echilibru între taxa ridicată pe terenuri şi cea scăzută pe clădiri, deţinerea terenului ar deveni rentabilă pentru proprietar, creându-se premisele unei utilizări mai productive a parcelelor de teren din interiorul localităţilor. Sistemul de taxare pe două nivele („two rates taxation”) aduce câştiguri comparative cu sistemul unitar care impozitează la acelaşi nivel clădirile şi terenurile din zonele rezidenţiale.
O taxare substanţială a drepturilor de proprietate asupra terenurilor neameliorate nu ar trebui să intervină însă în orice situaţie. Sunt unele cazuri în care însuşi statul împiedică dezvoltarea urbanistică, edificarea unor construcţii civile sau industriale, prin blocarea planurilor urbanistice şi refuzul implicit sau explicit de eliberarea a autorizaţiilor de construcţie, ori crearea unei situaţii în care eliberarea autorizaţiilor de construcţie este imposibilă din punct de vedere legal.
Unele state cu o evoluţie economică spectaculoasă în ultimii ani, precum Estonia, au ales să nu impoziteze proprietatea asupra construcţiilor, ci doar pe cea asupra terenurilor.
Interesul public ar putea să fundamenteze însă instituirea unor taxe asupra construcţiilor nelocuite (nici de proprietar, nici de un al locatar, membru al familiei proprietarului chiriaş etc.), mai ales în cazul în care ocupă terenuri caracterizate prin raritate (în zone centrale sau aglomerate ale oraşelor de exemplu). O astfel de măsură ar stimula punerea în valoare a construcţiilor respective şi conferirea unei utilităţi economic-sociale.
În această linie de gândire, dezinteresul proprietarului cu privire la un imobil o perioadă îndelungată de timp, concretizată prin neplata impozitelor pe proprietatea neutilizată. Trecerea unei astfel de construcţii în proprietatea statului ar răspunde unui interes public şi ar evita privilegierea unui interes privat, aşa cum se întâmplă în prezent prin aplicarea străvechiului regim al uzucapiunii (acesta este însă un subiect asupra căruia merită revenit).
Prin urmare, soluţia cea mai echitabilă apare a fi reprezentată de varianta estoniană constând eliminarea impozitării proprietăţii asupra construcţiilor şi menţinerea taxării proprietăţii asupra terenurilor, pe temeiul rarităţii şi caracterului limitat al acestora. În acelaşi timp, contribuţia rezidenţilor (proprietari, chiriaşi etc.) la cheltuielile comunităţilor locale, astfel cum se întâmplă în Anglia, pe temeiul utilizării resurselor acesteia (infrastructură, servicii publice de poliţie, învăţământ, sănătate etc.) ar permite asigurarea unei finanţări corespunzătoare a acestora.
Cristian Duţescu este Partener la casa de avocatură Duţescu & Partners, specializat pe piaţa de capital.
