Darius Vâlcov, eminenţa cenuşie a Guvernului şi omul din spatele OUG 114, cu taxa pe lăcomia băncilor, spune că vrea să reducă dobânzile pe care le plătesc românii la creditele luate de la bănci şi să implice mai mult băncile în creditarea companiilor şi a persoanelor fizice la un nivel apropiat de media UE, sau măcar de media celorlalte ţări est europene.
Până la un anumit moment, cifrele statistice îi dau dreptate lui Vâlcov în retorica lui împotriva băncilor din România.
Activele sistemului bancar în PIB, 451 de miliarde de lei, faţă de 959 de miliarde de lei, adică 47% - cel mai scăzut nivel din UE, arată subdezoltarea economiei româneşti.
Creditele acordate de bănci companiilor şi persoanelor fizice - de 252 de miliarde de lei (133 miliarde de lei pentru populaţie şi 118 miliarde de lei pentru firme) - raportate la PIB de numai 26% arată dezastrul intermedierii financiare din România.
În Europa activele băncilor sunt de 2 sau 3 ori peste PIB, iar în celelalte ţări din Europa de Est ajung la 70-80% din PIB.
Deci băncile din România nu vor să dea credite - cu toate că depozitele atrase de la populaţie şi bănci depaşesc 300 de miliarde de lei, deci au de unde -, aşa că ţin România în subdezvoltare.
Aşa să fie?
În 2018 băncile au dat credite noi persoanelor fizice de 35 de miliarde de lei, din care 22,4 miliarde de lei credite de consum şi 13,4 miliarde de lei credite ipotecare, cel mai ridicat nivel din 2007 încoace. Dobânda la creditele de consum a fost de 10,8%, iar la creditele ipotecare de 5,5%, la jumătate faţă de acum 10 ani.
Nu dau băncile credite populaţiei? Dau cu toate mâinile.
Dar lumea uită, sau cei din Guvern, că jumătate din România este la ţară.
Toată populaţia urbană, toţi salariaţii, 5 milioane de oameni, sunt super şi supraîndatoraţi, cu 2, 3, 4 credite la activ.
Cealaltă jumătate din România, de la ţară, unde 40% din gospodării sunt încă cu veceul în curte, nu are nici măcar un cont bancar, deci nici nu se pune problema unui credit şi nu vor avea niciodată. Acolo cash-ul şi trocul sunt baza relaţiei comerciale şi în viaţa noastră nu se va schimba acest lucru.
Dacă am împărţi creditele la jumătate din ţară sau la 70% din PIB, am vedea că datele sunt mult mai bune.
Creşterea creditării, care se bazează 100% pe zona urbană, depinde de creşterea salariilor, de investiţii, de investiţiile statutului (care lipsesc), de locurile de muncă, de educaţie.
Bancherii abia aşteaptă ca statul şi apoi companiile să crească salariile pentru a majora limita de creditare acordată clienţilor, persoanelor fizice.
Săptămânal te sună câte un ofiţer de cont pentru a îţi prezenta noile oferte de creditare sau pentru a-ţi mări limitele.
A doua limitare a creşterii creditelor în România, care este şi cea mai importantă, ţine de împrumuturile acordate companiilor.
În criză şi după criză, creditele acordate companiilor au rămas în urma creşterii economice, ceea ce a făcut ca ponderea lor în PIB să scadă la numai 12%.
Este un paradox, businessul din România este la un maxim istoric de 315 miliarde de euro, adică aproape 1500 de miliarde de lei, dar creditele pentru companii scad ca pondere în business şi în PIB.
Cum poate să crească economia României fără să crească creditarea companiilor?
1. Multinaţionalele şi cele mai bune companii româneşti, care au o pondere de peste 50% din business, iau credite de la centru sau de la băncile din afară.
2. Companile româneşti nu iau credite bancare pentru că iau credite furnizor, adică un furnizor îţi dă marfa, urmând să o plăteşti mai încolo, dacă o mai plăteşti, fără să mai implice în acest circuit o finanţare bancară. Deci sunt companii care au devenit adevărate bănci.
Conform ultimelor date prezentate de Iancu Guda de la Coface, creditele furnizor au ajuns la 676 miliarde de lei în 2017, cu 150 de miliarde de lei în plus faţă de 2016 şi dublu faţă de 2007, când erau de 311 miliarde de lei.
În 2017, la credite acordate de bănci companiilor de 104 miliarde de lei, creditele furnizor erau de 676 miliarde de lei! Enorm!
Spre comparaţie, în 2007, la 77 de miliarde de lei credite acordate de bănci companiilor, creditele furnizor au fost de 311 miliarde de lei.
Deci companiile preferă să se finanţeze prin credite furnizor, deşi aceasta este forma cea mai scumpă.
Companiile, în dorinţa de a-şi creşte businessul, vând produse şi servicii fără bani, pe promisiunea clientului că la un moment dat va plăti ceea ce datorează (rata de recuperare a banilor în România este de şase luni). Din acest motiv creşte businessul, creşte PIB-ul, fără ca băncile să dea credite.
Dacă măcar jumătate din creditele furnizor s-ar transforma în credite bancare, datele statistice ar arăta altfel.
Dacă Darius Vâlcov vrea să crească implicarea băncilor în economie, ar trebui să limiteze sau chiar să oprească acordarea de credite furnizor.
Nu stiu dacă asta îşi doresc?
