În 2024 si prima jumătate a anului 2025, pe fondul unui consum încă ridicat, alimentat de politici fiscale excesiv de relaxate, ritmul de creştere al economiei româneşti a încetinit vizibil. Economia rămâne însă pe un trend pozitiv, dar unul modest, în bună măsură deoarece expansiunea cererii - puternic stimulată prin politici fiscale si de venituri - s-a orientat către importuri, generând valoare adăugată nu în România, ci în economiile partenerilor ce produc bunurile pe care noi le importăm. Creând PIB acolo, evident că nu mai creează la noi. Când cererea alimentată intern se duce spre producţia altor ţări, PIB-ul se creează în afara ţării noastre, iar în conturile noastre apare cu minus: consumăm, dar nu producem.
Aşa am ajuns ca, în pofida unui deficit uriaş de 9,3% din PIB, economia să crească anul trecut doar cu 0,9%. Este efectul clasic al unei cereri interne care depăşeşte cu mult oferta locală: diferenţa se importă, iar locurile de muncă se creează în alte economii. Nu trebuie să ne mire că deficitul extern a ajuns la 8,2% din PIB - cel mai mare din Uniunea Europeană. Astfel ca nu poţi avea un consum sănătos fără o producţie sănătoasă; altfel, finanţezi prosperitatea partenerilor comerciali şi acumulezi datorie în propriul bilanţ.
Spre exemplu, anul trecut, exporturile nete au tras economia în jos cu aproape 3 puncte procentuale din PIB, ceea ce înseamnă că am fi putut avea o creştere cu 3 puncte procentuale mai mare dacă surplusul de consum ar fi fost acoperit din producţie internă. Deci nu de cerere ducem lipsă, ci de capacitatea de a o acoperi cu producţia noastră.
Acest model de creştere, dezechilibrat şi bazat pe consum si importuri, şi desigur împrumuturi, nu putea continua la nesfârşit. Cu cât ar fi continuat mai mult, cu atât corecţia ar fi fost, în final, mai dură. Iar consecinţele se văd clar: deficitele gemene au explodat, datoria publică a urcat accelerat, iar România nu mai este o ţară puţin îndatorată. Ne îndreptăm cu paşi rapizi spre pragul de 60% din PIB, astăzi cheltuim deja mai mult pe dobânzi decât pe apărare. Iar datoria vine şi cu o problemă intergeneraţională: dacă noi o facem, cineva trebuie să o plătească, iar aceia sunt copiii sau chiar nepoţii noştri.
Schimbare de model
Să consumi fără să produci este ca şi cum ai pune căruţa înaintea cailor: merge o perioadă, dar încet şi nu te duce prea departe. Ca să putem consuma fără dezechilibre trebuie mai întâi să producem; ca să acoperim cererea, trebuie să creştem oferta, cu alte cuvinte să stimulăm investiţiile. Iar modelul începe, în sfârşit, să se schimbe: în 2025 şi 2026, spre baze mai sustenabile. În prezent consumul nu mai încălzeşte economia, iar investiţiile încep să ducă greul şi să împingă creşterea pe baze mai sănătoase.
Când vine vorba de PIB, chiar dacă în trimestrul IV economia nu mai creşte deloc, România tot va încheia anul cu un PIB cu aprox. 1,3% mai mare decât anul trecut. Pentru ca media pe întregul an să rămână la 0,8% (creşterea cumulată din primele trei trimestre), ar fi nevoie de o scădere abruptă, de aproape 2% în trimestrul IV, un scenariu improbabil. Aceste evoluţii ţin şi de efecte statistice: este mai mult matematică decât economie.
Important este însă altceva: puteam fi într-un scenariu de „hard landing”, o corecţie dureroasă şi bruscă. Nu suntem acolo. Trecem printr-un „soft landing”, o încetinire controlată, necesară după ani de creşteri nesustenabile ale consumului. Nu e un proces plăcut, nici uşor, societatea acceptă greu schimbarea de ritm, dar era inevitabil. Probabil vom avea doi ani cu creştere economică redusă, doi ani de reaşezare pe baze macroeconomice mai sănătoase, cu deficite mai mici, ceva mai echilibrate. Nu sunt ani pierduţi. Din contră: în economie, la fel ca la un elastic întins prea mult şi eliberat repede, corecţiile bruşte pot fi dureroase, sau altfel spus, chiar mai plastic, „cu cât eşti mai sus (cu deficitele), cu atât poţi să cazi mai tare”.
Mai bine un pas mai lent, dar relativ sigur, decât o prăbuşire forţată. Preferăm o creştere mai mică, dar construită sănătos.
Cum creştem? Ce facem cu oferta?
Scenariul ideal pentru România ar fi un val de investiţii private, interne, dar şi străine: fabrici noi, centre de cercetare, data centere, capitaluri din toată lumea, investitori care să se înghesuie sa vina in Romania. Dar investitorii caută stabilitate şi predictibilitate, competitivitate şi un mediu în care să fie uşor să faci afaceri (ease of doing business), aspecte la care mai avem de lucru şi care trebuie desigur adresate. „Capitalul curge acolo unde este cel mai bine primit”, spune o zicală, şi poate curge oriunde în lume: noi trebuie să-l facem să fie bine primit, să curgă aici. Însă, spre exemplu, o taxă pe cifra de afaceri care poate lua aproape întreg profitul unei companii nu transmite deloc mesajul „bine aţi venit”. Cu siguranţă că atractivitatea României ca destinaţie a investiţiilor străine directe trebuie consolidată. Asta nu exclude însă o altă oportunitate, unică, pe care România o are acum pe masă: aproape 5% din PIB, fonduri europene ce pot fi accesate în următorul an. Sau nu. Depinde de noi. Banii din PNRR nu vor fi disponibili la nesfârşit, si oricum, nevoia este acum.
Ca pondere în PIB, fondurile PNRR ce ar putea intra în anul 2026 cumulează 2,7% din PIB, bani orientaţi aproape integral spre investiţii. Atrase integral, aceste sume ar putea avea un impact în creşterea economică de peste 1 punct procentual într-un moment în care economia trenează, cu ritmuri de creştere situate în jurul lui 1%. Deci fără aceste fonduri, in condiţiile masurilor fiscale adoptate, consumul ar fi cel mai probabil insuficient pentru a evita stagnarea.
Aşadar, relativ puţina creştere economică ce încă o avem depinde aproape în totalitate de fondurile europene, de investiţiile finanţate din programe de tip PNRR. Iar efectele nu s-ar opri în 2026: investiţiile au efecte de antrenare în următorii ani, creează activitate în lanţ şi rămân aici, construind baza pentru dezvoltarea viitoare. Suplimentar, fondurile europene clasice din Cadrul Financiar Multianual ar mai putea aduce în economie, pe baza unei reguli simple de etapizare multianuală -utilizată doar cu titlu ilustrativ - încă aproape 2% din PIB. Mai mult de jumătate din aceste sume sunt fonduri structurale şi de coeziune, orientate în principal spre investiţii.
Eu cred că rar se întâmplă ca cineva să îţi pună pe masă sume uriaşe de bani şi, în plus, să nu ţi le mai ceară înapoi. Iar atunci când o face, îţi cere doar să pui ordine în propria ogradă, adică să faci reforme pe care oricum ştim că trebuie să le facem, sunt necesare, şi, în final, tot nouă ne folosesc.
Trăgând linie şi adunând, pe masa României se află azi aproape 20 de miliarde de euro, 5% din PIB. Întrebarea este simplă: îi luăm sau ratăm această oportunitate? Iar din aceşti bani, aproape 4% din PIB sunt pentru investiţii, investiţii care au şi un efect de multiplicare: nu se fac singure, pun oamenii la muncă, activează firme, generează taxe şi creează o suită întreagă de venituri, de la ingineri şi muncitori pe şantierele de autostradă, până la furnizorii de materiale şi servicii precum soluţii IT şi nu numai. Există însă o condiţie esenţială: capitalul să fie investit cu cap. Nu avem nevoie de borduri inutile, drumuri care nu duc nicăieri, piste de biciclete în mijlocul Bărăganului sau săli de sport futuriste în comune cu 200 de locuitori. Asta sună a risipă. Multiplicatorul unor astfel de investiţii ar tinde spre zero. Însă nu cred că suntem acolo.
Cele mai consistente alocări din PNRR sunt cele pentru „Transportul sustenabil”, adică exact în zona unde România are cea mai mare nevoie: infrastructură. Aproximativ 5,5 miliarde de euro, un sfert din întregul PNRR, sunt direcţionaţi către autostrăzi, drumuri sigure şi căi ferate moderne. Iar ritmul nu este deloc neglijabil: conform Ministerului Investiţiilor şi Proiectelor Europene (MIPE), 55% din bugetul acestei componente a fost deja contractat sau plătit pentru lucrări precum tronsoanele de autostradă A7 şi A1, pasaje rutiere, parapete, modernizarea liniilor feroviare, electrificări şi eliminarea restricţiilor de viteză. România are nevoie de aceste investiţii ca de aer. Nu pot înlocui, desigur, investiţiile private, însă fără ele creşterea va fi dificil de obţinut. O economie europeană din 2025 nu poate funcţiona cu drumuri proiectate în secolul trecut şi cu linii feroviare rămase, pe alocuri, de pe vremea lui Carol I.
Când m-am născut eu, existau doar 96 de kilometri de autostradă în România. Astăzi, conform datelor Asociaţiei Pro Infrastructura, cei care publică şi harta de mai jos, sunt 1358 de km de autostradă daţi în folosinţă, încă 854 km în execuţie şi 524 km în licitare. O mare parte dintre aceşti kilometri noi sunt finanţaţi din bani europeni şi de multe ori executaţi chiar de companii şi muncitori români.
Revenind, ne place sau nu, consumul nu mai poate fi singur motorul creşterii economice. Oricât ai accelera, motorul acesta merge în gol: roţile nu au aderenţă, economia ar sta pe loc. Au mai încercat şi alţii, nu merge. Pe coordonatele actuale, discuţia de „creştere prin stimularea consumului” pur şi simplu nu mai este serioasă, nicidecum realistă. Este ca şi cum ai încerca să stingi focul turnând benzina peste el şi apoi te-ai mira că flacăra e tot mai mare. Reînceperea stimulării consumului ar fi o dubla greşeala, pentru că ar anihila măsurile luate deja. Fără oferta internă suficientă, fără producţie, consumul nu produce nici prosperitate, nici creştere reală, ci doar o senzaţie, temporară, de bine.
Calea sustenabilă pentru dezvoltarea pe termen lung o reprezintă investiţiile. Iar instrumentul pe care îl căutăm este deja aici: miliardele din fonduri europene, oportunitatea, poate şi necesitatea, aş spune, a momentului. Aceste miliarde ne-ar ajuta şi la finanţarea unui deficit extern ce este mult prea mare, iar o parte le-aţi putea găsi chiar în rezervele valutare internaţionale ale tarii. Nu spun că totul e perfect cu ele, am putea vorbi mult despre justiţia climatică şi redistributivă cu care este justificat intervenţionismul în pieţele de energie, si despre intervenţionism in general, spre exemplu,. În plus, ele vin cu o anumită birocraţie, condiţii stricte şi costuri de conformare cu strictele cerinţele europene. Dar nu vor fi disponibile la nesfârşit; „rudele din străinătate” nu ne vor trimite bani la infinit, la capătul celălalt al fiecărui euro care vine spre noi există undeva în Europa un plătitor de taxe, care îl plăteşte. Dar în contextul actual sunt, de departe, cel mai bun sprijin pe care îl avem pentru economie.
Fondurile europene rămân critice pentru România. Nu trebuie văzute, desigur, ca „peşte”, ci ca „undiţe”, şi sunt sectoare în care guvernele pot investi aceste fonduri publice cu legitimitate, fără a interveni şi a denatura piaţa şi sectorul privat, iar infrastructura este cel mai bun exemplu. Autostrăzile, căile ferate, reţelele de transport nu doar că modernizează ţara, dar atrag după ele investiţii private şi contribuie la dezvoltarea regiunilor rămase în urma: atâta timp cât nu construim drumuri către nicăieri, ci proiecte utile şi bine gândite, economia va creşte de-a lungul lor.
Programul de ajustare
Consolidarea fiscală, indiferent ca ne place sau nu felul în care a fost realizată până acum, a câştigat rapid credibilitate în ochii investitorilor. Iar prin investitori mă refer la cei care finanţează România, cei care ne împrumută pentru a acoperi consumul şi deficitul. Ei lucrează însă cu anticipaţii, iar reacţia lor, pozitiva in acest caz, se vede imediat în dobânzile la care ne finanţăm. Pentru ei contează mai puţin ca se cresc taxele sau se reduce risipa. Deocamdată, semnalul este clar: pieţele sunt mulţumite, iar dobânzile au scăzut. În definitiv, pieţele „votează” cu bani reali, din propriul portofel, nu cu declaraţii.
Dar această fereastră de încredere poate dispărea rapid. O abatere de la traiectoria actuală, revenirea la cheltuieli discreţionare mari sau o criză politică pot readuce exact scenariul pe care l-am evitat la limită: pierderea ratingului de investiţii, închiderea pieţelor, dificultăţi de finanţare, fuga capitalului şi presiuni severe de depreciere. Asta nu înseamnă că măsurile pe partea de cheltuieli nu sunt necesare, utile şi aşteptate de societate. Dimpotrivă: eu cred că sunt esenţiale. Când premierul spune că există risipă în administraţia publică, cred că are dreptate, confirmă ceea ce economiştii de dreapta susţin de ani de zile. Este nevoie, mai mult ca oricând, de eficientizarea cheltuirii banului public şi de o colectare mai bună. Nu poţi avea taxe ca în Vest şi servicii publice ca în Est.
Însă programul trebuie să continue şi altfel: stimularea activităţii economice cu fonduri europene este o măsură de conjunctură, însă alta mai bună nu avem. Decât să dezbatem încontinuu, pe toate posturile TV, despre prăbuşirea iminentă a economiei româneşti (prăbuşire care nu mai vine), mai bine ne-am uita la ce putem face, în acest context, să crească. Economiştilor de pe micile ecrane trebuie să le spunem că instrumentul pe care îl caută este deja aici: în program, investiţii pe bani europeni, cu efect economic multiplicator. De stânga sau de dreapta, nu ar trebui să facă opoziţie la şi mai multe autostrăzi, la şi mai multe garnituri moderne de tren, autoutilitare de pompieri sau salvări, de asemenea moderne, pe bani europeni.
Pachetul fiscal vizează în principal consumul şi acest lucru se vede deja în dinamica tot mai slabă din 2025 şi 2026. În schimb, investiţiile sunt afectate mai puţin şi rămân în teritoriu pozitiv. Dacă România va reuşi să atragă fondurile PNRR şi banii din CFM, investiţiile pot redeveni motorul principal al economiei, iar creşterea economică va antrena evoluţia pozitiva a consumului. Un motor alimentat cu combustibil european. În plus, restrângerea deficitului extern pare să continue, cu două mari resorturi: creşterea dinamicii exporturilor în 2025 şi reducerea dinamicii importurilor în 2026.
Nu există alternativă la disciplina fiscală.PNRR însă poate reprezenta motorul investiţiilor şi poate atenua efectele contracţioniste provenind din partea politicii fiscale. De asemenea, nu există alternative la o anumită doză de austeritate. Deficitul nu mai poate creşte, iar mediul privat deja plăteşte taxe mai mari. Fără rigoare bugetară, România ar deveni rapid nefinanţabilă. Nu suntem acolo, însă depindem mult de capacitatea administrativă a aparatului public. MIPE, Ministerul Finanţelor, Guvernul, autorităţile locale – toate trebuie să-şi facă treaba, să lucreze împreună la acelaşi obiectiv: investiţiile pe fonduri europene, ce au şi efecte pozitive pentru economie. Poate că prioritatea zero a actualei coaliţii ar trebui să fie chiar aceasta: aducerea în ţară a miliardelor de la Uniunea Europeană. Creşterea economică de anul viitor stă, în bună măsură, în această ecuaţie. Iar cheia este, în mod inevitabil, la MIPE, dar uşa se va deschide doar cu un sprijin amplu de la restul ministerelor şi autorităţilor publice, care trebuie să depună eforturi susţinute pentru implementarea efectivă a proiectelor.
Cristian I. Popa, CFA este membru al Consiliului de administraţie al BNR.
Opinia prezentă îi aparţine autorului şi nu reprezintă poziţia Băncii Naţionale a României.
