Era mai bine ca România să facă consolidarea fiscală în 4 ani decât în 7 ani? Era mai bine dacă Guvernul se angaja să ducă rapid deficitul sub 3% din PIB şi să blocheze modernizarea României? Era mai bine să se sacrifice investiţiile din buget şi fonduri europene? Trebuiau forţate deficite bugetare mai mari în perioada de maximum a absorbtiei de fonduri europene pentru dezvoltare?
Şi alte întrebări. S-au dezvoltat ţările europene pe baza unor deficite bugetare / datorii ridicate în ultimii 65 de ani? Creşterea masivă a ratei de investiţii (din buget şi fonduri europene) a condus la deficite mari / datorii ridicate? Perioadele de convergenţă ridicată au presupus perioade cu deficite ridicate ? A venit dezvoltarea la pachet cu deficite si datorii? Ce au făcut Italia, Spania, Portugalia? Ce ar trebui să facă România, Polonia, Ungaria?
O spun de la început. Sunt de acord că deficitele bugetare mari nu pot persista pe perioade mari de timp. Ele se duc în datorie, creează efectul bulgărelui de zăpadă, un necesar de finanţare nesustenabil, cercuri vicioase. Da, în România trebuie curăţate excesele în cheltuirea banului public şi trebuie crescute veniturile la buget. Investiţiile trebuie şi ele prioritizate. Programele de investiţii la nivel local dar şi schemele de ajutor de stat trebuie monitorizate continuu şi ajustate pentru a aduce maximum de eficienţă. Dar, cred că dincolo de toate aceste lucruri urgente şi necesare, trebuie maximizate investiţiile cu efecte de multiplicare ridicate, cu orice preţ. Guvernul trebuie să stimuleze PIB/ PIB potential pentru a putea realiza o consolidare fiscală calitativă, acceptată social, o consolidare smart.
Altfel, toate ţările din UE au avut perioade cu deficite bugetare ridicate, mai ales în anii în care s-au suprapus cheltuielile bugetare ridicate cu nevoia de cofinanţa proiectele de dezvoltare din fonduri europene. Nicio ţară nu a ratat oportunitatea de se dezvolta pe baza de investiţii.
Admirăm cu toţii infrastructura din Germania, Franţa, Italia, Spania sau Austria. Visăm cu toţii la un sistem de sănătate eficient, la spitale dotate şi un timp foarte scurt de acces la medicină de urgenţă / ambulator de calitate. An de an am dori să fim alături alături de sistemele de educaţie nordice / occidentale în clasamentele privind evaluarea sistemului de educaţie. Vrem inovaţie, start-up uri, cercetare dezvoltare.
Totuşi. Cum au ajuns cetăţenii din aceste ţări la un nivel de trai ok, la venituri şi putere de cumpărare mari? Pentru toate acestea îţi trebuie bani, îţi trebuie investiţii, mult peste cele asigurate prin autofinanţare. Investiţiile mari vin şi din împrumuturi, se generează deficite bugetare, deficitele se duc în datorie. Efectele de multiplicare ale investiţiilor ar trebui să ajute la rambursarea şi scăderea datoriilor.
Ce lecţii ne oferă analiza deficitelor bugetare, a datoriilor şi a creşterii economice/ convergenţei în cazul câtorva ţări din Vestul şi Centrul / Estul Europei?
În primul rănd, dacă am merge înapoi cu regulile fiscale din Tratatul de la Maastricht (deficit bugetar mai mic de 3% din PIB şi datorie guvernamentală mai mică de 60% din PIB) observăm că toate ţările UE analizate au încălcat semnificativ aceste reguli. Germania a avut deficite mai mari de 3% din PIB în 11 din ultimii 30 de ani şi în 24 din ultimii 65 de ani. Spania a încâlcat regula fiscală în 19 din ultimii 30 de ani şi 41 din ultimii 65 de ani, Franţa în 23 din ulimii 30 de ani si 28 din ultimii 65 de ani, Italia 18 din 30 si 40 din 65 de ani, Portugalia 22 din 30 şi 48 din ultimii 65 de ani. Austria a fost mai disciplinată cu 9 din ultimii 30 de ani şi 21 din ultimii 65 de ani. În Europa Centrală şi de Est, rigoarea bugetară a fost analogă în Ungaria si Polonia cu 22 din ultimii 30 de ani şi 49, respectiv 46 de ani în care s-au încălcat regulile fiscal-bugetare în ultimii 65 de ani. Surprinzător sau nu, România a încălcat regula fiscal-bugetară privind deficitul în 17 din ultimii 30 de ani şi 36 din ultimii 65 de ani. Deci nu suntem corigenţii clasei.
În al doilea rând să analizăm dacă aceste ţări s-au dezvoltat cu perioade de deficite bugetare mari, inclusiv prin cofinanţarea unor proiecte de investiţii majore din fonduri europene structurale şi de coeziune. Iată exemplul Spaniei şi Portugaliei, ţări care au aderat la Uniunea Europeană în anul 1986, iar în 2025 se împlinesc 40 de ani de la aderare. Luând în considerare şi deficitul estimat în anul 2025, observăm că Spania a avut o medie anuală de deficit de 4,2% din PIB (în doar 3 ani din 40 a avut un mic excedent bugetar), iar Portugalia a avut o medie anuală de 4% din PIB (în doar 7 ani din 40 a avut excedent bugetar). Dacă detaliem exemplul Spaniei, primii 25 de ani postaderare au adus o convergenţă rapidă, prin investiţii din buget si fonduri europene. Rata de investiţii a crescut de la 19% din PIB în 1985 la 30% din PIB în 2005-2010). Costul? În 14 ani din 25 postaderare Spania a avut deficite > 3% din PIB. Datoria 42% din PIB în 1986, 61% din PIB în 2010, în prezent 102% din PIB. Rezilienţă mai mare în faţa crizelor? Da. Deficite bugetare reduse în perioada crizelor şi cinci ani după? Nu.
În al treilea rând, ţările din Europa Centrală şi de Est se află în perioada de convergenţă economică ridicată. Încă nu au intrat în capcana venitului mediu. România are cea mai mare viteză de convergenţă, beneficiind de intrări de fonduri europene de peste 100 miliarde euro plus fondurile din buget. Următorii 4-5 ani sunt cei cu maximum de intrări de fonduri europene. Modificarea paradigmei industriale în UE şi implementarea Planului Draghi ar extinde perioada cu oportunităţi de dezvoltare pentru România.
Concluzii. Consolidarea bugetară în România trebuie făcută inteligent. Maximum de absorbţie a fondurilor europene din toate programele pe fondul curăţeniei în cheltuielile bugetare şi ale unei reforme fiscale echitabile, care să scoată România din zona paradisului fiscal / campioni la evaziune şi fraudă. Dezvoltare bazată pe investiţii şi productivism – patriotism economic, producţie, locuri de muncă şi investiţii aici, în România. Reducerea decalajelor de dezvoltare între judeţe pentru reducerea inegalităţilor. Programe dedicate investiţiilor şi producţiei pentru dezvoltarea urbanului mic şi a ruralului.
Altă soluţie nu există.
Cristian Socol este profesor la ASE, iar premeriul Marcel Ciolacu l-a menţionat ca fiind unul dintre consilierii lui economici.
