1. Deşi România a cunoscut o dezvoltare substanţială, acest progres a fost însoţit de acumularea unor vulnerabilităţi serioase
În ultimele decenii, România a înregistrat un progres remarcabil. Privit însă din interior, acest avans nu este încă pe deplin perceput sau apreciat la justa sa valoare. Fireşte, dezvoltarea are şi părţi mai puţin luminoase; cea mai vizibilă în prezent este problema „deficitelor gemene”. Expansiunea economică, mai ales în ultimii zece ani, a venit la pachet cu acumularea unor vulnerabilităţi majore. Deficitul bugetar a depăşit anul trecut pragul de 9% din PIB – niveluri similare fiind întâlnite anterior doar în 2009 şi 2020, ani în care economia s‑a contractat cu ‑5,5%, respectiv ‑3,7%. 2024 n‑a fost un an favorabil, dar nici nu s‑a ajuns la o recesiune profundă sau la o creştere semnificativă a şomajului. Economia a avansat doar modest, cu 0,8%.
Tema sănătăţii finanţelor publice nu este una de interes doar în România. Dinamica deficitului bugetar şi a datoriei publice este îngrijorătoare atât în Statele Unite, cât şi în numeroase economii europene. Există opinii radicale potrivit cărora degradarea continuă a finanţelor publice ar fi, într-un regim democratic dezvoltat, aproape inevitabilă. Totuşi, dacă ne uităm la China sau la alte economii emergente, observăm că şi acolo apar frecvent probleme fiscale – ceea ce sugerează că este, mai degrabă, o problemă globală. În cazul României, principala problemă o constituie mai degrabă deficitul, decât datoria: ocupăm primul loc în Uniunea Europeană la acest capitol, în timp ce nivelul datoriei rămâne, deocamdată, sub media europeană. Totuşi, dacă deficitul nu este corectat, datoria riscă să devină o problemă majoră în viitorul apropiat.
S-ar putea crede că bugetul public este exclusiv responsabilitatea politicienilor: dacă ei l-au dezechilibrat, tot ei ar trebui să-l corecteze. Realitatea este, însă, mult mai complexă. Atunci când finanţarea bugetului devine dificilă, efectele se transmit inevitabil către sectorul privat. Dacă statul se împrumută la costuri ridicate, asta va antrena o creştere a costurilor de finanţare pentru gospodării şi companii. Nu există excepţii: este o povară colectivă serioasă.
Unele întrebări legate de această problemă îşi găsesc răspunsuri relativ simple, altele sunt considerabil mai dificile. Ştim, de exemplu, că ajustarea necesară este de cel puţin 6 puncte procentuale din PIB. O corecţie de o amploare similară ar fi necesară şi în cazul deficitului de cont curent, cele două variabile fiind strâns corelate. Este însă mult mai dificil de stabilit cum ar putea fi împărţită povara între actorii economici: cât poate corecta, în mod realist, sectorul public (fără a uita că reducerea cheltuielilor de stat are efecte de recul asupra gospodăriilor şi companiilor) şi care ar fi calendarul optim pentru aplicarea măsurilor de corecţie.
2. Dublă criză de încredere şi cursa contra cronometru
Dincolo de deficit, se conturează o problemă mai profundă, care depăşeşte sfera strict economică: o „dublă criză de încredere”. Pe de o parte, una internă – slăbirea încrederii societăţii în instituţiile statului; pe de altă parte, una externă – erodarea credibilităţii României în faţa partenerilor internaţionali.
Pe baza experienţelor – reale sau percepute – din ultimele decenii, s-a conturat o imagine nefavorabilă asupra modului în care funcţionează instituţiile statului: un „sac fără fund”, gestionat ineficient. Se resimte nevoia unor noi abordări, chiar dacă nu este clar încă ce alternativă ar fi cu adevărat viabilă. Paralele similare pot fi observate şi în alte democraţii, unde idealul democratic însuşi pare să fi obosit odată cu trecerea timpului.
Criza externă de încredere este alimentată de faptul că România se confruntă cu un deficit bugetar cronic, agravat şi de accentuarea dezechilibrelor externe. Discutăm despre deficite gemene de 8–9% din PIB, imposibil de acoperit exclusiv din surse interne. Anul 2024 a afectat sever credibilitatea ţării: deficitul estimat iniţial la circa 6% din PIB a urcat la 9,3 % până la sfârşitul anului într-un context electoral prelungit şi deosebit de zgomotos. Pieţele preţuiesc predictibilitatea, însă în ultima vreme au avut la dispoziţie puţine repere clare.
Cum pot fi gestionate, simultan deficitul bugetar şi criza de încredere? Într-o lume ideală, printr-un parcurs în trei etape. Primul pas: creşterea substanţială a eficienţei cheltuielilor publice – inclusiv închiderea „găurilor” bugetare evidente. Al doilea pas: consolidarea veniturilor, unde statisticile internaţionale indică clar că România înregistrează un decalaj considerabil în ceea ce priveşte eficienţa colectării – TVA-ul fiind un exemplu emblematic. Într-o societate funcţională, evitarea contribuţiei la povara comună nu poate fi acceptată, iar nivelul evaziunii trebuie redus substanţial. Dacă, după parcurgerea acestor două etape, resursele rămân insuficiente pentru furnizarea de servicii publice de calitate sau pentru gestionarea unor crize colective, abia atunci devine justificabilă a treia etapă: majorarea taxelor şi a impozitelor.
Implementarea celor trei paşi ideali este totuşi dificilă şi consumatoare de timp. Dintre aceştia, primul este de departe cel mai complex şi lent, în timp ce ultimul poate fi aplicat relativ rapid. Totuşi, răbdarea partenerilor externi pare să fi ajuns la limită. Este greu de crezut că atât Comisia Europeană, cât şi agenţiile de rating şi pieţele vor mai accepta naraţiunea potrivit căreia ajustarea bugetară se poate realiza exclusiv prin reducerea cheltuielilor şi îmbunătăţirea colectării. Credibilitatea s-a erodat prea mult. Într-un orizont de doar câteva zile/săptămâni va fi nevoie de măsuri fiscale concrete pentru a asigura finanţarea economiei în condiţii sustenabile. În absenţa acestora, scumpirea şi restrângerea accesului la finanţare pentru stat se va transmite rapid în sectorul privat – un risc major pe termen scurt, care trebuie atent gestionat.
Într-o situaţie atât de strânsă, cele trei etape trebuie lansate simultan. Este esenţial însă ca nu doar ultima – cea mai facilă – să fie aplicată, ci şi primele două, considerabil mai dificile şi consumatoare de timp. În absenţa acestora, criza de încredere nu va fi depăşită, iar procesul de convergenţă al României riscă să se blocheze.
3.Cât de mare este, de fapt, rolul statului?
Într-un asemenea context, este firesc să ne întrebăm cât de mare este, în realitate, rolul statului şi în ce domenii s-ar putea realiza economii. O analiză a fluxurilor financiare din sectorul public este relevantă: în fond, încotro se îndreaptă fondurile provenite din taxe şi împrumuturi? Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă primul grafic.
Se poate observa că o parte substanţială a veniturilor publice este direcţionată către plata pensiilor şi a altor transferuri sociale. O a doua categorie importantă este reprezentată de salariile din sectorul public, iar o a treia – de consumul intermediar. Acesta reflectă cantitatea de resurse consumabile necesare pentru furnizarea serviciilor publice.
Imaginea consolidează percepţia potrivit căreia statul nu este un bun administrator şi „aruncă bani” publici, existând astfel spaţiu considerabil pentru reducerea cheltuielilor – o percepţie care, de altfel, are o bază reală. Există un consens larg, atât în plan social, cât şi profesional, că statul ar trebui să devină considerabil mai eficient. Însă adevărata întrebare rămâne: cât de mare este potenţialul real de economisire pe partea de cheltuieli?
Pentru o imagine completă, este util să facem un pas în plus şi să analizăm, pe categorii, cât cheltuie Statul Român în comparaţie cu media Uniunii Europene şi, respectiv, cu ţările din zona CEE. În pofida obiecţiilor frecvente, nu trebuie uitat că statul generează şi valoare esenţială – prin educaţie, sănătate, ordine publică etc. – iar cea mai mare parte a transferurilor sociale revine în circuitul economic.
În 2024, cheltuielile publice au depăşit clar pragul de 40% din PIB – un record istoric în context naţional, dar totuşi sub media Uniunii Europene. Pentru anul trecut, statisticile detaliate pe categorii nu sunt încă disponibile integral, astfel că în continuare analiza se bazează pe datele din 2023.
Cel mai vizibil decalaj apare în domeniul învăţământului, unde România a alocat doar 3,3% din PIB – mult sub nivelul de referinţă european, de 4,7%. Se vorbeşte frecvent despre rolul esenţial al investiţiilor, în special în infrastructură, dar se uită adesea că cea mai valoroasă investiţie pentru o ţară rămâne generaţia viitoare. În domeniul sănătăţii, de asemenea, putem vorbi despre un sector relativ subfinanţat (4,7% vs. 7,3% din PIB media UE sau 6.1% în ţările din zonă). În plus, cheltuielile pentru protecţia socială se află sub media europeană: 12,8% faţă de 19,2% şi uşor sub media CEE de 14.1% din PIB. Pentru o societate afectată de tendinţe demografice negative şi de o îmbătrânire accelerată, este greu de imaginat o reducere semnificativă a acestor presiuni bugetare în viitor. Pe fondul intensificării incertitudinilor geopolitice, cheltuielile pentru apărare vor atrage o alocare tot mai mare.
Zonele în care, teoretic, s-ar putea realiza economii – servicii publice generale, relaţii economice şi alte cheltuieli – se situează, per ansamblu, la niveluri comparabile sau uşor peste media europeană. Totuşi, chiar şi aici, spaţiul de manevră este limitat. De exemplu, cheltuielile cu dobânzile (incluse în categoria serviciilor publice generale) vor continua să crească, pe fondul unei datorii publice ridicate şi a dobânzilor mai mari. Totodată, în cadrul relaţiilor economice sunt incluse numeroase investiţii în infrastructură, esenţiale pentru dezvoltarea sustenabilă a economiei.
4. Când putem vorbi de un stat prea mare? Depinde…
Dacă analizăm cheltuielile publice la nivel global, România pare să aibă un stat relativ mare, iar dimensiunea acestuia a crescut notabil în ultimii ani (mai multe detalii în articolul precedent: „Ce tip de stat ne dorim? (1)”). Totuşi, în comparaţie cu modelele europene, nivelul de redistribuire rămâne în continuare redus.
Este important de subliniat că un stat de dimensiuni reduse nu garantează, în mod automat, prosperitatea. La scară globală, se observă mai degrabă că economiile cu cheltuieli publice foarte scăzute tind să fie mai puţin dezvoltate – cu doar câteva excepţii notabile şi specifice.
Deşi suntem adesea tentaţi să credem într-o relaţie liniară inversă între dimensiunea statului şi ritmul de creştere economică (cu cât statul este mai mic, cu atât creşterea este mai rapidă), în realitate, lucrurile par să urmeze mai degrabă o curbă în formă de „U” inversat, similară celebrei curbe Laffer. Ca în multe alte situaţii economice, extremele sunt de evitat, iar soluţia constă în identificarea unui nivel optim de echilibru. În literatura de specialitate, această relaţie este cunoscută sub mai multe denumiri, cea mai frecventă fiind „curba Armey–Rahn”, dar apare şi sub denumirea „curba BARS” (după Barro, Armey, Rahn şi Scully).
Studiile empirice nu indică un consens clar. Cele mai multe estimări plasează nivelul optim al cheltuielilor publice undeva între 15% şi 30% din PIB. Totuşi, există cercetări – precum cea realizată de Facchini şi Melki (2013) – care sugerează că dimensiunea statului poate atinge şi 40% din PIB fără a afecta semnificativ ritmul de creştere economică, cu condiţia unei guvernanţe eficiente. Literatura de specialitate este însă aproape unanimă în a susţine că nu dimensiunea în sine este decisivă, ci eficienţa instituţională. În prezenţa unei guvernanţe de calitate, ponderi mai mari de 40% pot fi rezonabile – ţările nordice oferă exemple relevante în acest sens. Ultimul grafic, preluat din studiul lui Andrés şi colaboratorii săi (2024), ilustrează forma estimată a curbei, în condiţii de eficienţă guvernamentală medie, pentru ţările OCDE.
Deşi România nu este încă membră a OCDE, negocierile de aderare se află într-un stadiu avansat, astfel că rezultatele autorilor pot constitui repere utile pentru perioada următoare. Desigur, în definirea unui nivel optim de cheltuieli nu ar trebui să luăm în calcul doar criterii economice (precum dinamica PIB), ci şi o serie de factori sociali relevanţi. Chiar şi aşa, per ansamblu, nivelul de peste 40% din PIB înregistrat anul trecut pare excesiv în cazul României.
5. Gânduri de încheiere
Deşi România a înregistrat progrese evidente în ultimele decenii în direcţia convergenţei, nivelul său de dezvoltare rămâne sub media Uniunii Europene. Dacă am analiza volumul capitalului pe locuitor, probabil am observa un tablou foarte similar. În acest context, acumularea suplimentară şi relativ rapidă de capital intern şi extern (ISD) poate continua să ofere un model de creştere economică eficient.
Totuşi, accelerarea acumulării de capital necesită un mediu investiţional atractiv care, raportat la standardele europene, presupune un stat de dimensiuni relativ reduse. Aşa cum reiese din analiza cheltuielilor publice, însă, marjele de ajustare sunt limitate, întrucât este esenţial ca statul să asigure servicii publice de calitate pentru societate.
Nu este important doar cât cheltuie statul, ci şi modul în care o face, cum alocă aceste resurse. Într-o perioadă caracterizată de o criză dublă de încredere, devine esenţială găsirea unui echilibru.
A început vara şi pentru unii e perioada concediilor, în timp ce alţii (mai ales studenţii) se pregătesc de examene. Poate că nu este o exagerare să spunem că România traversează, la rândul ei, un „examen de maturitate” economică. Miza nu e neglijabilă, în joc este continuarea procesului de convergenţă europeană. Dacă ne facem temele cu responsabilitate şi corectitudine, se poate deschide drumul către o convergenţă mai profundă. Dacă nu, există riscul stagnării sau chiar al unui regres. Este o provocare colectivă a societăţii, sesiunea generaţiei noastre.
REFERINŢE
Andrés, J., Bandrés, E., Doménech, R. şi Gadea, M. D. (2024) “Social Welfare and Government Size”, BBVA Research Working Paper 24/02, pp. 1–40.
Facchini, F. şi Melki, M. (2013) “Efficient government size: France in the 20th century.” European Journal of Political Economy 31: 1-14.
