Percepţie vs realitate
În ultimii ani, percepţia colectivă asupra condiţiilor economice şi a viitorului pare să fie marcată de un pesimism tot mai accentuat. Privind în jurul nostru, am putea crede că trăim vremuri tulburi. Într-adevăr, am traversat crize financiare globale precum cea din 2008, o pandemie şi alte evenimente marcante, însă impactul acestor evenimente este adesea amplificat.
Accentul pus pe ştirile negative în mass-media şi pe reţelele de socializare poate alimenta un sentiment de nesiguranţă şi teamă faţă de prezent şi viitor. Mai mult, natura umană ne predispune să acordăm o atenţie mai mare ştirilor negative, sporind astfel sentimentul de nesiguranţă. Rezultatul este o percepţie distorsionată (după cum voi arăta mai jos), dar larg răspândită, că “epoca de aur” aparţine trecutului, în timp ce prezentul este dominat de instabilitate şi declin.
Însă, indicatorii economici – barometri obiectivi ai stării economiei – ne oferă o perspectivă diferită: epoca de aur nu se regăseşte în trecut, ci mai degrabă în prezent. În acest sens, graficul de mai jos ne demonstrează că astăzi traversăm un capitol extraordinar, fără precedent în istoria economică a României.
Analizând evoluţia PIB-ului pe cap de locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare (un etalon relevant pentru măsurarea progresului economic şi a convergenţei) din 1862 până astăzi, în comparaţie cu ţările dezvoltate din Europa de Vest (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania), descoperim o evoluţie surprinzătoare, culminând cu o performanţă remarcabilă în ultimii ani.
Această serie de date, probabil una dintre cele mai ample de acest gen, arată că nivelul de dezvoltare al României a oscilat între 20% şi 40% din media Europei de Vest timp de aproximativ 140 de ani, menţinându-se în medie la circa 30%. Însă, în ultimele două-trei decenii, România a înregistrat o creştere economică accelerată, ce poate fi considerată o adevărată “minune economică”, propulsându-ne spre un nivel de bunăstare unic în întreaga noastră istorie, cu un acces sporit la bunuri şi servicii.
După aproape un secol şi jumătate de subdezvoltare, am depăşit statutul de economie cu venituri mici şi am avansat către un nivel de dezvoltare mediu. Dintr-o ţară profund afectată de tranziţia de la o economie centralizată la una de piaţă, am devenit o economie complexă, comparabilă cu economiile ţărilor din Europa Centrală şi de Est precum Polonia, Slovacia şi Ungaria, care se situează şi ele în intervalul de 70%-80% din media UE în termeni de PIB/capita PPP. Suntem într-un punct în care, în ciuda provocărilor interne şi externe, am făcut progrese importante, iar din punct de vedere economic şi al standardului de viaţă, suntem mai aproape de Vest decât am fost vreodată.
O convergenţă atât de rapidă precum cea experimentată de România (şi de regiunea Europei Centrale şi de Est) în ultimele două decenii şi jumătate este rară. În România, PIB-ul pe cap de locuitor, în termeni de paritate a puterii de cumpărare (PPP) faţă de media UE a crescut spectaculos de la aproximativ 25% la aproape 80% în acest interval. Deşi disparităţile regionale încă persistă în ţara noastră, progresul general este incontestabil.
Imaginea de ansamblu a progresului economic al României ascunde însă cel puţin 42 de nuanţe (cele 41 de judeţe plus capitala), reflectând diferenţe geografice notabile. Deşi indicatorii la nivel naţional prezintă o tendinţă clar pozitivă, inegalităţile regionale şi diferenţele economice între judeţe creează o realitate mult mai complexă şi fragmentată. Inclusiv în zonele considerate dezvoltate există grupuri sociale care nu au beneficiat în aceeaşi măsură de procesul de convergenţă economică.
Diferenţele economice dintre judeţele României sunt evidente. Zonele mai puţin performante la capitolul PIB pe cap de locuitor ajung la abia 44-48% din media naţională, în timp ce judeţele de top precum Braşov, Timiş şi Cluj ating valori între 116% şi 145%. Bucureştiul se detaşează, ajungând la 280% din media naţională. Judeţele cu performanţe economice mai ridicate sunt, în general, capabile să ofere salarii mai mari angajaţilor, ceea ce sporeşte inegalităţile.
Deşi este probabil cel mai frecvent utilizat indicator pentru a măsura progresul economic, PIB-ul nu surprinde în mod complet bunăstarea reală a populaţiei. Dacă analizăm indicatorii de tip stoc, precum avuţia netă financiară pe cap de locuitor, în contrast cu indicatorii de tip flux cum ar fi PIB-ul pe cap de locuitor, observăm un decalaj în comparaţie cu vecinii noştri din Europa Centrală şi de Est. Acest lucru sugerează că, deşi creşterea economică a fost robustă, acumularea de avuţie la nivel individual rămâne o provocare.
Deşi convergenţa economică este cât se poate de clară, principalul semn de întrebare rămâne sustenabilitatea acestui trend pozitiv. Avem în faţă un drum lung până când bunăstarea fiecărui judeţ şi a fiecărei categorii sociale din România se va apropia de nivelul celor din Uniunea Europeană. Realitatea este complexă, cu multe nuanţe.
În plus, modul în care ne simţim – nivelul de fericire şi mulţumire – depinde de o multitudine de factori. PIB-ul pe cap de locuitor este un indicator simplu şi nu poate surprinde complexitatea sentimentelor umane. Mai mult, există anumite bias-uri cognitive care ne pot distorsiona percepţia asupra trecutului şi prezentului, precum “rosy retrospection” (tendinţa de a idealiza trecutul). Mulţi tind să îşi amintească tinereţea sau perioadele trecute ca fiind mai bune decât au fost în realitate.
Formula succesului
Dar revenind la tema convergenţei, apare, în mod firesc, întrebarea: cum a fost posibil acest progres spectaculos din ultimii 20-25 de ani? Răspunsul scurt este: integrarea europeană.
Proiectul european are un impact profund asupra vieţilor noastre, promovând cooperarea economică, ridicând standardele de trai şi susţinând democraţia, libertatea şi pacea în rândul statelor membre. Apartenenţa la Uniunea Europeană a jucat un rol esenţial în procesul de convergenţă a ţărilor din Europa Centrală şi de Est, inclusiv România. Dezvoltarea accelerată a acestei regiuni în ultimele două decenii este un studiu de caz, un exemplu rar în istoria economică care subliniază avantajele integrării europene.
Integrarea în Uniunea Europeană a oferit României acces la o piaţă comună vastă, fonduri structurale şi oportunităţi de investiţii fără precedent. Adoptarea standardelor europene, implementarea reformelor structurale şi consolidarea instituţiilor democratice au fost elemente-cheie în acest proces.
Această formulă a succesului poate servi drept exemplu şi pentru alte ţări care aspiră la integrarea europeană, precum Republica Moldova. În contextul alegerilor recente din Republica Moldova, drumul european nu reprezintă doar o opţiune geopolitică, ci şi o oportunitate reală pentru dezvoltare economică şi prosperitate, chiar dacă acest proces este de lungă durată şi va necesita eforturi susţinute.
Conform teoriei economice, creşterea se bazează pe două elemente fundamentale: contribuţia forţei de muncă (numărul de angajaţi şi orele lucrate – L) şi productivitatea muncii (LP). Aceasta din urmă este determinată de capital (echipamente, fabrici, infrastructură – K) şi de productivitatea totală a factorilor (TFP), măsură a eficienţei utilizării resurselor economice, care reflectă inovaţia, progresul tehnologic şi calitatea managementului.
Pentru a ilustra acest concept, imaginaţi-vă un muncitor din Europa Centrală şi de Est într-o companie din Europa de Vest sau din Statele Unite. Observăm adesea că acesta devine la fel de productiv ca omologii săi occidentali. Pe de altă parte, dacă un angajat dintr-o ţară foarte dezvoltată ar lucra într-un mediu cu resurse limitate, productivitatea sa ar înregistra un declin considerabil. Acest lucru subliniază rolul cheie pe care capitalul şi tehnologia îl joacă în creşterea productivităţii.
Integrarea europeană a permis forţei de muncă româneşti să devină de aproximativ trei ori mai productivă astăzi faţă de începutul acestui secol, deblocând un potenţial de creştere uriaş.
Transformarea României dintr-o economie închisă într-o economie de piaţă deschisă a făcut posibilă participarea noastră la comerţul internaţional şi integrarea în lanţurile globale de valoare. Acest parcurs a adus provocări şi o competiţie intensă, dar impactul pozitiv asupra economiei este incontestabil.
În plus, fondurile europene au susţinut reformele şi investiţiile esenţiale în infrastructură şi servicii publice, contribuind direct la creşterea economică. Investiţiile străine directe (ISD) au jucat şi ele un rol decisiv, oferind capital şi sporind productivitatea totală a factorilor prin transferul de tehnologie şi expertiză managerială, elemente indispensabile unei economii moderne.
Nu în ultimul rând, instituţiile solide au avut un rol cheie în această transformare, aşa cum au argumentat şi laureaţii Premiului Nobel pentru Economie din 2024, Daron Acemoglu, Simon Johnson şi James Robinson, în studiile lor privind modul în care instituţiile influenţează prosperitatea naţiunilor. Am adoptat modele, cadre legislative şi sisteme de cunoştinţe dezvoltate şi testate cu succes în Europa de Vest, ceea ce a contribuit la creşterea stabilităţii şi competitivităţii economice a României.
Perspectivele convergenţei
În ultimul sfert de secol, România a atins o rată medie de convergenţă faţă de media UE de aproximativ 2 puncte procentuale pe an, însă odată cu apropierea de nivelul european, drumul devine tot mai dificil. Este de aşteptat ca ritmul convergenţei să încetinească în următorii ani, atât din cauza complexităţii etapelor următoare, cât şi a provocărilor specifice care se conturează la orizont. Apare ameninţarea ”capcanei venitului mediu” (middle-income trap), specifică statelor în curs de dezvoltare care au dificultăţi să facă pasul următor şi să devină economii dezvoltate.
Un prim factor limitativ este apropierea de frontiera tehnologică. Dacă saltul de la 25% la 75% din media UE a fost provocator, dar realizabil, creşterea de la 75% la 100% presupune inovaţie constantă şi investiţii masive în tehnologie. O analogie relevantă ar fi condusul unei maşini în ceaţă, pe un drum montan cu multe serpentine. Iniţial, urmărim luminile autoturismului din faţă (modelele vestice), dar odată ce îl depăşim, realizăm că nu mai avem un ghidaj clar şi trebuie să ne descoperim singuri direcţia. Ajunşi la frontiera tehnologică, progresul depinde de capacitatea noastră de a inova şi de a ne adapta.
Piaţa muncii reprezintă o altă provocare în drumul spre convergenţă deplină. Dacă în anii 2000 România avea o rată ridicată a şomajului şi o forţă de muncă relativ ieftină, astăzi situaţia s-a schimbat. În contextul unui spor natural redus şi cu problema emigraţiei, accesul la forţă de muncă înalt calificată devine tot mai dificil.
Politica fiscală devine, de asemenea, un factor limitativ. Având în vedere că în ultimii ani s-au tolerat deficite mai mari, nesustenabile, observăm că datoria publică a crescut accelerat, de la aproximativ 12% din PIB în 2007 la aproape 52% în 2024. Gestionarea prudentă a finanţelor publice şi consolidarea fiscală graduală sunt esenţiale pentru menţinerea stabilităţii economice.
Fondurile europene vor continua să joace un rol important, dar contribuţia lor s-ar putea diminua pe termen mediu. Pe măsură ce ne apropiem de nivelul de trai al statelor mai dezvoltate din UE, resursele financiare vor trebui direcţionate şi către alte priorităţi ale Uniunii. UE însăşi se confruntă cu provocări majore, precum nevoia de îmbunătăţire a competitivităţii economice (aşa cum subliniază raportul Draghi), alături de alte iniţiative strategice (de exemplu apărarea), susţinerea altor state care urmăresc integrarea sau reconstrucţia Ucrainei.
Investiţiile străine directe (ISD) reprezintă un alt element, dar cu perspective mixte. Pe de o parte, contextul geopolitic tensionat poate descuraja investitorii, care devin mai precauţi în deciziile lor. Pe de altă parte, tendinţele de near-shoring şi friend-shoring – relocarea producţiei mai aproape de pieţele de desfacere sau în ţări prietene – pot crea oportunităţi pentru România, dacă reuşim să atragem aceste investiţii prin politici adecvate.
Pentru a continua procesul de convergenţă, România trebuie să-şi dezvolte motoare interne de creştere economică. Un posibil catalizator (proiect de ţară) ar putea fi aderarea la zona euro. Procesul de pregătire şi reformele necesare pentru adoptarea monedei euro pot stimula modernizarea economiei şi pot consolida încrederea investitorilor. Drumul către zona euro este la fel de important ca şi adoptarea propriu-zisă a monedei unice.
Cu un optimism realist, se poate spune că până la sfârşitul acestui deceniu, România ar putea atinge 85-90% din media de dezvoltare a UE.
Trăim epoca de aur?
Aşadar, când a fost sau este „epoca de aur”? Există argumente obiective care sugerează că ne aflăm într-o perioadă specială din punct de vedere economic, cu progrese remarcabile şi oportunităţi unice. Totuşi, aşa cum spunea un fost bancher central cu multă experienţă, la fel ca într-o relaţie, şi în economie epoca de aur se vede adesea doar atunci când lucrurile nu mai funcţionează.
Personal, aş vrea să cred că adevărata noastră epocă de aur economică abia urmează, aşteptând să fie construită prin eforturile şi aspiraţiile noastre. Într-un context global marcat de provocări imense, România are o şansă reală de a-şi continua progresul. Însă această şansă necesită muncă, viziune şi angajament, iar primul test ne aşteaptă chiar de anul viitor, când vom fi puşi în faţa necesităţii de a reduce treptat vulnerabilităţile macroeconomice, în special deficitul bugetar.
