Daca ai intreba un economist cum a evoluat economia in anii de după comunism ar spune: PIB-ul era de 40 de miliarde de dolari, iar acum este de 400 de miliarde. Altii ar socoti cate pâini poti manca cu un salariu mediu. Niciunuia nu i-ar trece prin cap să socotească câte haine ai in dulap si pe care le-ai purtat o dată, de doua ori, si apoi au intepenit acolo, doar ca sa stranga praful.
Toata copilaria si apoi adolescenta am petrecut-o imbracand hainele altora. Le ziceam “ajutoare”, erau fie din Germania, fie din Franta fie din Italia. Toate frumoase, toate fara pata.
Lucrarea mea de licenta am sustinut-o imbracat cu un sacou cu vreo doua-trei numere mai mari decat imi era mie potrivit, primit de la un coleg de camin. Era singurul tip din caminul nostru studentesc care avea un costum. Costum pe care-l purtase o generatie întreagă, înaintea lui. Verde, pe deasupra. Costum verde si cu cravata galbena, ca atat avea ultimul fraier din campus cand cautam disperat o cravata. A vazut careva un papagal mai pestrit prezentand lucrarea lui de ciripit cu titlul “Cronotopul romanului postmodern?”
Acum am haine bune, as vrea sa le dau cuiva, ca nu-mi mai plac sau nu mi se mai potrivesc. Sunt curate, duse la spalatorie, curate-curate. Ma uit la ele pentru ca nu ma indur sa le arunc. Pe strada pe care stau erau, acum zece ani, patru magazine cu haine la mana a doua. Eu insumi mi-am cumparat haine de acolo. Acum nu mai este niciunul. Pentru că zona s-a scumpit si pentru ca clienti nu mai sunt.
Asa s-a schimbat România. Nu mai purtam pantofi pane li se crapa talpa. Si nu mai vrem haine purtate de altii. Dar nu le aruncam, stiind ca undeva, candva, careva ar putea avea nevoie de ele. Cum au stiut nemtii, sau nu au stiut, mai degraba, ca toti anii mei de facultate i-am petrecut in hainele lor. Pe care nu le-au aruncat banuind, cumva, ca, undeva, prin lume, este un cineva care are nevoie de ele.
Nu va aruncati hainele bune cand nu va mai plac. Oricum ar fi, orice ar fi, undeva, candva, cineva va avea nevoie de ele.
