De curând a fost dat publicităţii Raportul SAR care a născut controverse pe partea de analiză macroeconomică. Acesta cuprinde o serie de concluzii ale măsurilor luate în ultimii cinci ani în contextul acordului cu FMI şi oferă o interpretare atipică asupra unor procese şi fenomene economice. Care sunt aceste controverse?
Una dintre principalele concluzii se referă la faptul că „în România nu a existat consolidare fiscală şi nici austeritate“, iar „România nu a implementat niciuna din sugestiile FMI“ ci „doar a mimat reforma economică în perioada 2009-2012“. Aceste concluzii reflectă o viziune insolită care nu este corelată în totalitate cu realitatea. De ce?
În sens larg, consolidarea fiscală reprezintă un set de măsuri utilizate pentru reducerea deficitelor şi acumularea datoriilor (OECD) şi se poate realiza prin reduceri de cheltuieli publice şi/sau prin majorări de impozite. Aşa cum relevă literatura de specialitate - a se vedea, Alesina, Favero şi Giavazzi (2012), Perotti (1996), Alesina şi Ardagna (1998, 2010) - consolidarea fiscală prin reducerea cheltuielilor este mult mai benefică asupra economiei decât cea bazată pe majorarea impozitelor. O astfel de politică de consolidare nu a fost asociată în unele cazuri cu recesiunea, iar în altele a condus la recesiuni de scurtă durată. De asemenea, reducerile de cheltuieli vizează, în special, cheltuielile sociale (Guichard, 2007) şi cheltuielile de personal. În schimb, politicile de ajustare prin intermediul creşterii impozitelor au fost asociate cu recesiuni prelungite şi profunde (Alesina, Favero şi Giavazzi, 2012). În ambele cazuri, cu cât procesul de consolidare este început mai târziu, cu atât intensitatea reducerilor de cheltuieli sau a majorărilor de taxe este mai mare.
În România, procesul de consolidare a început târziu, în 2010, când deja deficitul se adâncise foarte mult (în 2009, deficitul ESA ajunsese la 9%, deficitul structural la 9,6%, iar deficitul cash la 7,3%), iar ajustarea a presupus o amplitudine foarte mare. Astfel, peste noapte, sub îndrumarea FMI, nu a fost suficientă numai tăierea uniformă a salariilor cu 25% (reducerea ponderii cheltuielilor de personal în PIB de la 9,3% în 2009 la 6,9% în 2012) şi reducerea cheltuielilor cu asistenţa socială (de la 13,1% pondere în PIB în 2010 la 11,5% în 2012), ci şi majorarea TVA la 24% şi a celorlalte impozite şi contribuţii. De asemenea, s-a redus numărul de salariaţi din sectorul bugetar de la 1,39 mil. salariaţi în 2008 la 1,2 mil. în 2011 şi 1,187 mil. în 2013. Deficitul bugetar, atât pe metodologia ESA, cât şi pe cash, precum şi cel structural s-au redus de mai mult de trei ori din 2009 până în 2012, aşa cum rezultă şi din graficul următor:
În raportul SAR apare faptul că „România a reuşit să atingă ţintele de deficit primar prin neachitarea notelor de plată“, adică „deficitul bugetar în scădere a fost posibil doar prin creşterea arieratelor“. Trecând peste inconsistenţa conceptuală referitoare la deficitul primar şi la structurarea arieratelor companiilor de stat, analiza trebuia să se facă din punctul de vedere al deficitului ESA, aşa cum prevede metodologia UE. Măsurile de consolidare şi austeritate au fost cele care au stat la baza reducerii deficitului pe metodologia ESA de la 9% în 2009 la 5,5% în 2011, iar în 2012 a fost de 2,8%, ajustarea în an electoral fiind aproape la jumătate. Într-adevăr, arieratele sunt toxice pentru economie şi trebuie diminuate, dar acesta este un alt subiect.
Aceste măsuri de austeritate aplicate până acum nu au condus la o creştere economică semnificativă şi sustenabilă, ci au distrus potenţialul de creştere care s-a diminuat de la 5 - 6% la 1 - 2%. Iar în prezent, după câţiva ani de parteneriat cu FMI, situaţia economică actuală se caracterizează printr-un dezechilibru microeconomic la nivelul economiei reale, dar şi printr-un echilibru macroeconomic precar şi instabil, ce se reduce la un deficit bugetar scăzut şi la o creştere economică ce oscilează în jurul lui zero.
Astfel, nu se poate spune ca în România nu a avut loc o consolidare fiscală şi nu au fost luate măsuri de austeritate, acestea fiind mult mai dure decât în „accepţiunea clasică“, chiar unele dintre cele mai dure din întreaga UE. Se poate spune însă că aceste măsuri de austeritate au fost luate fără nicio logică şi fundamentare economică. Se poate spune că ar fi trebuit să fie luate progresiv, din timp şi sub o altă formă din punct de vedere calitativ. Singurul lor merit este că au ajutat economia pe termen scurt să evite o recesiune mai profundă.
România a urmat în mare măsură recomandările FMI. Ar fi fost bine dacă ar fi fost mimate politicile de austeritate experimentate de FMI în România, ar fi fost bine dacă nu sufocam economia prin măsuri prociclice de tăiere uniformă de salarii şi prin creşterea în acelaşi timp a TVA, ar fi fost bine dacă nu dublam datoria publică. Am redus deficitul la un nivel sub 3% pe seama sacrificării capitalului uman şi fizic, cu efecte greu de cuantificat pe termen lung. Acest lucru s-a întâmplat mai ales prin reformele efectuate la recomandarea FMI în învăţământ şi sănătate, iar regenerarea capitalului uman presupune cicluri lungi şi costuri foarte mari. Deci nu se poate spune ca nu am implementat niciuna dintre sugestiile FMI. Au fost însă şi ţinte sau măsuri din program care nu au fost atinse sau aplicate, fiind trecute cu vederea de fiecare dată în evaluările periodice şi împinse spre finalul acordului. Mă refer, în principal, la arierate şi privatizare. Iar acum, pe final de acord, suntem nevoiţi să privatizăm în câteva luni ceea ce n-am privatizat în ultimii 4 ani.
O altă concluzie la care ajunge Raportul SAR este că „România nu are nevoie şi nici nu trebuie să mai semneze un nou acord cu FMI“, un nou acord chiar „dăunează“, în sensul că România „beneficiază de condiţii mai bune de împrumut, atât ca volume, cât şi ca preţ, decât dacă nu ar fi fost în acord“.
În acest moment, continuarea acordului cu FMI este, din păcate, un rău necesar.
De ce un rău? Pentru că ne va menţine într-un potenţial mic de creştere, pentru că politicile de austeritate promovate de FMI nu au avut niciodată succes, aşa cum remarca şi Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie, referindu-se la ţări ca România, aflate sub umbrela FMI-ului: „Măsurile şi fondurile FMI aplicate în ţări aflate în criză economică nu şi-au atins ţinta, iar uneori au adâncit dezechilibrele în dauna celor săraci“. De asemenea, tot Stiglitz spunea că „politicile impuse de FMI au fost nu numai nedrepte şi nemiloase, ci şi antieconomice“. Astfel, acordul în ansamblu a fost un eşec deoarece nu s-a reuşit crearea unor baze structurale solide pe care economia să revină spre nivelul ei potenţial, ci doar stoparea căderii economice.
De ce necesar? În primul rând, din cauza contextului economic european. Datoriile acumulate la nivelul statelor europene sunt imense şi sunt greu de acoperit în condiţiile în care economiile stagnează sau se află în recesiune. În 2012, după ani de aplicare a programele de austeritate în toată Europa acestea nu au generat creşteri ale economiilor, suficiente pentru stabilizarea datoriilor, ci, dimpotrivă, PIB a scăzut cu 0,5% în zona euro şi cu 0,3% în UE. Dependenţa de situaţia economică din UE, atât din punctul de vedere al exporturilor, cât şi din punctul de vedere al finanţărilor, reprezintă una dintre cele mai mari vulnerabilităţi pentru România. În cazul în care tăvălugul recesiunii economiilor europene se va declanşa, acesta nu ne va ocoli, cu toate „centurile de siguranţă“. Însă, aceste şocuri externe pot fi atenuate prin continuarea acordului.
În al doilea rând, oferă un plus de încredere investitorilor şi pieţelor (care sunt foarte volatile şi a căror percepţie se poate schimba oricând), având un impact pozitiv asupra costului de finanţare. În 2013 şi 2014, România are de finanţat deficitul bugetar şi de refinanţat datoria publică ajunsă la scadenţă. Obligaţia de plată a MF, aferentă împrumutului contractat de la FMI, doar din principal este de 1 mld. euro atât în 2013 cât şi în 2014, la care se adaugă 3,9 mld. euro în 2013 şi 3,7 mld euro în 2014 pe care trebuie să le ramburseze BNR. În plus, mai avem de plată dobânzi de aproape 2,5 mld. euro (1,8% din PIB) în 2013 precum şi principalul aferent bondurilor denominate în euro emise de piaţa locală, de 1,8 mld. euro în 2013 şi 0,9 mld. euro în 2014. Astfel, România trebuie nu numai să fie prezentă pe pieţele financiare, dar şi să obţină un cost cât mai redus al finanţării şi refinanţării.
Nu în ultimul rând, ne poate ajuta la disciplinarea politicilor bugetare şi evitarea unor derapaje ce pot apărea în procesul de consolidare fiscală.
Una dintre variantele de urmat ar fi încheierea unui acord cu FMI asemănător cu cel pe care îl are Polonia, ce presupune o linie de credit permanentă şi o creştere calitativă din punctul de vedere al condiţiilor.
În contextul economic european, în care se pot manifesta şocuri de intensitate mare, fiecare ţară caută modalităţi de atenuare a acestora. De aceea, este necesară continuarea procesului de consolidare fiscală de calitate, bazată pe reducerea risipei banului public, creşterea colectării şi scăderea evaziunii fiscale. De asemenea, pe termen scurt, acordul cu FMI generează mai multă credibilitate pentru pieţe. Pe termen lung, România trebuie să-şi diminueze considerabil dependenţa economiei de intrările de capital din afară, iar aderarea la spaţiul euro trebuie să fie un obiectiv pe care România să-l atingă. Dar, mai întâi, este nevoie de revenirea economiei la un ritm de creştere care să-i permită diminuarea decalajelor de competitivitate, nivel de trai şi putere de cumpărare.
Dan Armeanu, profesor la ase, facultatea de finanţe bănci şi burse de valori
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
