Indiferent de statut profesional, culoare politică sau nivel al veniturilor, cu toţii am fost prinşi în ultimele zile în febra discuţiilor ocazionate de noul program de guvernare lansat săptămâna trecută. Discuţiile sunt aprinse şi în contextul climatului politic în care fostul guvern a fost dat jos de propria coaliţie de guvernământ, iar emoţiile sunt încă puternice. De ce? Am putea spune pentru că avem o anumită preferinţă politică şi dorim, ca la un spectacol sportiv, să vedem cine câştigă şi cine pierde.
Din punctul meu de vedere, nu se exclud astfel de variante, dar există şi un răspuns mai simplu: noile măsuri fiscal-bugetare ne afectează suma veniturilor care vor ajunge în contul sau buzunarul propriu. Iar dacă reprezinţi o companie, îţi vor afecta planul de afaceri şi profitabilitatea, chiar dacă nu este încă destul de clar cât şi cum.
La o primă vedere, în lipsa unor detalii cu privire la fiecare măsură în parte, există nişte câştigători, şi anume persoanele fizice cu venituri sub medie, unele companii, precum şi, potenţial, statul. Iar pierzătorii par a fi persoanele fizice cu venituri mari şi alte companii, multinaţionalele fiind cel puţin în această categorie. Dar aşa este? Să le luăm pe rând:
Persoanele fizice cu venituri mici, precum pensionarii, bugetarii sau cei care au salariul minim pe economie par favorizaţi: se propune creşterea pensiilor, a salariului minim sau eliminarea impozitului pentru cei cu venituri sub 2.000 lei pe lună şi pentru medici. În cazul bugetarilor, însă, nu este clar dacă mărirea salariilor nu cumva ascunde transferul contribuţiilor sociale de la angajator la angajat şi creşterea artificială a venitului brut. Reducerea numărului de taxe şi de declaraţii fiscale, precum şi generalizarea plăţii electronice a impozitelor, pot aduce şi ele beneficii. Cei care au venituri mai mari pot fi afectaţi de taxa de solidaritate, dar în acelaşi timp pot beneficia, acolo unde este cazul, de eliminarea impozitului pe dividende.
În acelaşi timp, revenirea la impozitul pe venitul global va avea cel puţin două efecte: o creştere la nivelul fiecărei persoane fizice a timpului petrecut pentru completarea declaraţiilor fiscale, precum şi o potenţială aducere a altor venituri în baza de impozitare, venituri ce azi nu sunt impozitate (vezi “meditaţiile” profesorilor sau “atenţiile” medicilor).
Iar impozitul pe bunurile toxice nu va face decât să crească preţul pentru produsele ce vor conţine substanţele incriminate (spre exemplu zahărul). Ştiţi foarte mulţi oameni care nu mai fumează sau nu mai beau alcool din cauza accizelor la tutun sau alcool?
Mai mult, dacă va fi introdus impozitul pe cifra de afaceri, este foarte posibil să asistăm la un fenomen inflaţionist deoarece companiile îşi vor acoperi noul impozit prin preţ.
Şi atunci câştigurile din creşterile salariale sau scutirile fiscale ale persoanelor fizice vor fi anulate, cel puţin parţial, de inflaţie.
Companiile, în general, pot fi favorizate de reducerea şi simplificarea numărului de taxe şi a declarării/plăţii impozitelor, precum şi, într-o mai mică măsură, de Legea Prevenţiei.
În cazul în care se vor atinge dezideratele promise, Codul Economic poate oferi o legislaţie mai clară şi mai uşor de aplicat. Va scădea, de asemenea, numărul declaraţiilor şi plăţilor cu contribuţiile sociale aferente angajaţilor. Dar în acelaşi timp vor fi afectate de creşterea salariului minim pe economie care va duce la creşterea costurilor de operare şi presiuni asupra profitabilităţii şi, deci, a sustenabilităţii afacerii.
Este evident că pentru companii cel mai mare impact îl poate avea impozitul pe cifra de afaceri. În funcţie de mărimea impozitului şi prevederile efective ale legii, unele companii vor ieşi mai bine sau mai rău, comparativ cu plata unui impozit pe profit (şi asta indiferent dacă sunt multinaţionale sau nu). Cele care vor avea impozitul mai mare - şi nu este foarte sigur dacă numai acestea - îşi vor creşte, cel mai probabil, preţul, pentru a-şi acoperi costurile fiscale suplimentare. De aceea inflaţia va fi o consecinţă firească. Creşterea taxelor şi cea a preţului vor duce la o competitivitate potenţial mai mică, iar în unele cazuri, cumulate cu creşterile salariului minim, se poate ajunge chiar la închiderea unor afaceri.
Ţinând cont de faptul că România este parte a UE, mai recent a iniţiativei OECD cu privire la erodarea bazei impozabile, semnatară a peste 90 de Convenţii pentru evitarea dublei impuneri cu alte ţări etc, deci parte a unui mecanism fiscal cel puţin european, impozitul pe cifra de afaceri nu este decât un anacronism într-un peisaj dominat de impozitarea profiturilor.
Există atâtea reguli care sunt încălcate şi atâtea probleme ce pot apărea în practică, încât implementarea unui astfel de impozit este aproape imposibilă şi, dacă s-ar face, ar scoate România de pe lista ţărilor civilizate în materie de fiscalitate. Nu mai zic de faptul că, dacă România doreşte să continue să facă parte din UE (şi sper că nu se doreşte o schimbare de direcţie în politica noastră faţă de UE), este probabil ca din 2019 să avem legislaţie europeană cu privire la un impozit pe profit (!) european.
Ce vom face cu impozitul pe cifra de afaceri, îl vom păstra doar un an într-o astfel de situaţie? În opinia mea, chiar fără o analiză detaliată de impact, implicaţiile negative ale implementării unei astfel de decizii ar fi superioare celor potenţial pozitive care ar rezulta din simplificare. Recentele declaraţii din mediul politic ne fac să credem că argumentele pentru neintroducerea unei astfel de taxe ar fi fost înţelese.
Statul pare să fie favorizat de simplificarea calculului, declarării şi plătii taxelor pentru că vor fi eforturi mai mici de verificare şi control. Totuşi, o nouă legislaţie privind, spre exemplu, impozitul pe venit global va duce la o complexitate căreia nu pare să-i facă faţă sistemele informatice ale administraţiei fiscale. Este nevoie de investiţii rapide în aducerea acestor sisteme la parametri normali de funcţionare, chiar şi fără modificări legislative. Mai mult, în contextul unor atât de multe schimbări legislative, vor creşte atât costurile de conformare, cât şi timpul şi costurile pentru educarea contribuabililor şi a inspectorilor fiscali.
De fapt, pentru stat principala problemă o reprezintă sustenabilitatea bugetului în contextul unor atât de multe scăderi de impozite şi creşteri de salarii la bugetari sau pensii. Apariţia unor noi taxe, cum ar fi taxa de solidaritate sau impozitul pe cifra de afaceri sau amânarea reducerii cotei de TVA, reprezintă încercări de a acoperi golurile bugetare. Fără un studiu de impact, chiar şi aceste măsuri pot să nu acopere potenţialele deficite.
Din punctul meu de vedere, principala sursă suplimentară de venit a statului pentru acoperirea deficitelor bugetare, aşa cum am menţionat în repetate rânduri, ar trebui să o constituie fiscalizarea economiei subterane.
În final, aş mai menţiona un element care este la fel de recurent şi de important: predictibilitatea şi stabilitatea sistemului fiscal.
Multe dintre aceste măsuri au venit neaşteptat, într-un moment în care lumea se gândeşte la vacanţe şi nu la reforme fiscale făcute pe repede înainte. Este un adevăr banal că un stat şi locuitorii săi trăiesc pe seama economiei naţionale, iar această economie depinde mult de deciziile individuale ale investitorilor şi consumatorilor. În condiţiile în care avem un minim istoric al investiţiilor, cred că este în continuare interesul nostru să le atragem. Astfel de schimbări majore pot să slăbească puternic încrederea investitorilor, iar o ţară şi un guvern sunt cu atât mai puternice cu cât economia este mai puternică.
Dan Bădin este Partener Coordonator Servicii Fiscale şi Juridice, Deloitte România
