Opinii

Dan Pascariu: 2. Intermedierea financiară

Dan Pascariu: 2. Intermedierea financiară

Autor: Dan Pascariu

03.03.2012, 09:05 2042


"Procesul prin care băncile creează bani este atât de simplu încât mintea refuză să-l accepte." - John Kenneth Galbraith

De-a lungul timpurilor, şi peste tot în lume, au existat manifestări repetate de ostilitate împotriva băncilor şi a bancherilor, avându-şi rădăcina în ideea că cei care trăiesc de pe urma împrumutării banilor parazitează oarecum economia reală. În vremuri de criză, această ostilitate devine şi mai exacerbată, întrucât băncile sunt considerate a fi cauzatoare de instabilitate. De unde şi întrebări fireşti: de ce avem nevoie de instituţii financiare, ce le ţine în viaţă şi, mai ales, pentru că nu vor să dea credite oricui are nevoie, care este contribuţia lor esenţială la bunăstarea economică?

Chiar şi un bancher (dintre milioanele care lucrează în bănci, în toată lumea) păşeşte pe un tărâm necunoscut atunci când încearcă să studieze teoria intermedierii financiare, pentru a înţelege mai bine cu ce se ocupă în viaţa lui profesională, de zi cu zi. Acel tărâm este plin de concepte şi expresii pe care, ori nu le-a auzit în viaţa lui ori, dacă le-a auzit, nu le foloseşte în jargonul bancar uzual: informaţii asimetrice, selecţie adversă, costul monitorizării, hazard moral ş.a.m.d.

Dacă ar trebui să ne luăm după teoria clasică a intermedierii financiare, care la rândul ei se bazează pe teoria echilibrului economic general (modelul Arrow-Debreu), intermediarii există numai pentru că pieţele financiare sunt imperfecte, iar rolul lor este să reducă asimetria informaţiilor şi costul tranzacţiilor. De îndată ce pieţele devin perfecte, intermediarii devin inutili şi îşi pierd rolul din motive foarte simple: cei care economisesc şi cei care au nevoi temporare de bani dispun de informaţiile necesare pentru a se găsi unii pe alţii în mod direct, imediat şi fără niciun impediment, deci fără costuri, şi pot încheia tranzacţii în mod direct, la preţuri optime. Pieţele perfecte ar fi ca raiul, adică un standard ideal şi acolo intermediarii ar fi, bineînţeles, de prisos.

Progresul spectaculos în tehnologia informaţiilor şi a comunicaţiilor, care face ca toate datele şi informaţiile importante - macroeconomice, financiare, precum şi cele cu privire la activitatea agenţilor economici - să fie disponibile în timp real, la scară globală, 24 de ore din 24 şi înlesneşte tranzacţionarea pe internet pe multiple pieţe, la costuri din ce în ce mai mici, ar putea da impresia că "raiul" pieţelor perfecte este aproape. Realitatea înconjurătoare ne demonstrează însă contrariul. Intermedierea financiară nu numai că nu dispare, ci potrivit statisticilor, creşte an de an, contribuind la dezvoltarea economică. Mai mult, cercetările empirice şi teoretice demonstrează că nu eliminarea asimetriei informaţiilor este forţa motrice din spatele activităţii de intermediere.

De fapt, esenţa procesului de intermediere este cel mai bine exprimată de conceptul de creare de valoare (nu întâmplător, unul dintre principalii indicatori folosiţi de băncile serioase în evaluarea performanţelor este "economic value added" - EVA), concept introdus de Michael Porter în 1985 şi care poate fi considerat ca o extensie a teoriei organizării industriale, în tradiţia lui Joseph Schumpeter. La întrebarea "Ce valoare adaugă băncile?" răspunsul e simplu: ele oferă produse şi servicii sub formă de instrumente financiare deponenţilor şi împrumutaţilor, deoarece aceştia nu le pot crea singuri.

Teoria bancară contemporană distinge patru funcţii importante ale băncilor: (1) transformarea riscurilor, (2) administrarea riscurilor şi procesarea infomaţiilor, (3) monitorizarea debitorilor şi (4) servicii de plăţi şi facilitare a tranzacţiilor. Toate cele patru funcţii au drept obiectiv oferirea de servicii şi produse financiare participanţilor din piaţa, potrivit nevoilor şi preferinţelor acestora.

Transformarea riscului, sau ceea ce teoreticienii numesc transformarea calitativă a activelor, este de fapt "alchimia" prin care băncile acordă credite de valori mari, pe termene lungi şi cu riscuri considerabile, pe baza unor depozite de valori mici, pe termene scurte şi cu risc scăzut şi, de multe ori, în valute diferite de ale creditelor. Cu alte cuvinte, o bancă poate să-i acorde d-lui Şucu un credit de zece milioane de euro, pe cinci ani, "transformând" în acest scop zeci şi sute de depozite, de câteva mii de lei (sau dolari, sau euro) pe termene de la o zi la câteva luni. Administrarea riscului, respectiv riscul de scadenţă, riscul de contrapartidă, riscul de dobândă, riscul valutar, riscul operaţional, riscul suveran, reprezintă esenţa activităţii industriei financiare. Trebuie subliniat însă că intermediarii financiari pot să absoarbă riscul la volumele cerute de piaţă, întrucât îşi folosesc în acelaşi timp reputaţia şi bilanţurile, iar dimensiunea lor le permite un portofoliu de investiţii suficient de diversificat pentru a da încredere deponenţilor.

Funcţiile de transformare şi administrare a riscului sunt cele care rezolvă discrepanţele dintre oferta de economii şi cererea de investiţii, pentru că cei care economisesc sunt, de regulă, mai puţin înclinaţi să-şi asume riscuri decât investitorii-debitori. Crearea de valoare menţionată mai sus este determinată tocmai de absorbţia riscului ca funcţie centrală a industriei financiar-bancare, îndeplinind astfel un rol crucial în economia modernă. Nu în ultimul rând, intermediarii financiari, în numele deponenţilor, analizează milioane de entităţi, dintre care le aleg pe cele care corespund standardelor de creditare şi apoi îi monitorizează pe împrumutaţi. Astfel, intermediarii sunt creatori de produse specifice, pe care împrumutaţii nu le pot oferi în mod direct deponenţilor. Prin această monitorizare, băncile contribuie, în plus, la: (a) reducerea economiei informale şi mărirea bazei de impozitare; (b) educarea financiară a agenţilor economici şi (c) îmbunătăţirea guvernanţei corporatiste.

În concluzie, absorbţia riscului este cea care determină adăugarea de valoare a intermedierii financiare la venitul naţional. Nevoia din ce în ce mai mare de instituţii care să absoarbă riscul, atât ca ameninţare şi posibilitate de pierdere, cât şi ca oportunitate de profit, explică importanţa crescândă a industriei financiare pentru economia unei ţări. Prin urmare, cererea de instrumente care să acopere riscul va continua să crească, din cauza volatilităţii dobânzilor, cursurilor de schimb, a preţurilor materiilor prime şi, în general, a instabilităţii economice.

Să nu uităm ce-a spus Keynes: "Importanţa banilor decurge din faptul că ei reprezintă veriga dintre prezent şi viitor" şi, ne place sau nu, băncile sunt deţinătorii acestei verigi.

Dan Pascariu este preşedintele consiliului de administraţie al UniCredit Ţiriac Bank

AFACERI DE LA ZERO