Când liderul comunist italian Alessandro Natta se plângea în 1986 de creşterea birocraţiei din Italia, Mihail Gorbaciov îi transmitea cu oarece umor că „legea lui Parkinson funcţionează peste tot”. Eseul istoricului naval britanic Cyril Northcote Parkinson, publicat în 1955 în revista The Economist şi retipărit în 1958 în cartea de succes „Parkinson's Law: The Pursuit of Progress” („Legea lui Parkinson: Căutarea progresului”), fusese tradus în multe limbi şi era popular peste atât în lumea capitalistă cât şi în Uniunea Sovietică şi în sfera ei de influenţă. Parkinson lansase legea omonimă care afirma că „munca se extinde astfel încât să umple timpul disponibil pentru finalizarea ei”. Potrivit lui Parkinson, numărul lucrătorilor din administraţia publică şi din aparatul birocratic al statului tinde să crească, indiferent de volumul de muncă de făcut.
Noi toţi trăim într-un contract social cu statul: în schimbul taxelor şi impozitelor pe care le plătim, statul are datoria să ne asigure servicii esenţiale, reţele şi infrastructură de siguranţă socială şi bunuri publice care sprijină o societate prosperă. Cu toate acestea, o tendinţă alarmantă a apărut şi ameninţă echilibrul acestei relaţii: un stat lacom care nu creşte pentru a întări economia, ci pentru a extrage şi mai multe resurse de la cei care contribuie deja.
Americanii au o vorbă: „economia bate politica”. Dar europenii - cu sistemul UE de hiper-reglementări - şi mai ales noi, românii - cu istoric caragialesc în birocraţie nefuncţională - dovedim că „politica bate economia” tot timpul. Această dinamică scoate la iveală un sistem statal mai interesat să-şi mărească baza de impozitare decât să stimuleze economia însăşi.
Cum am văzut la Parkinson, munca se extinde pentru a ocupa tot timpul alocat finalizării ei. Dar dacă înlocuim „munca” cu „statul” şi „timpul” cu „resursele,” avem o descriere surprinzător de exactă a guvernării moderne. Pe măsură ce veniturile cresc, în loc să devină mai eficient, statul adesea se extinde în dimensiune şi domeniu. O demonstrează chiar deficitul bugetar, care se adânceşte alarmant. În loc să utilizeze resursele cu chibzuinţă, îşi lărgeşte influenţa în mai multe domenii de reglementare, asistenţă socială şi birocraţie, cerând în cele din urmă mai multe taxe pentru a susţine aceste funcţii extinse. Practic, statul ia cât poate de mult, devenind o entitate de capturare a veniturilor, şi nu un motor al productivităţii.
Dar ce se întâmplă când statul nu mai are de unde să ia? Cum mai poate el susţine colosul birocratic şi ce mai poate da el înapoi cetăţenilor, în contractul social?
Problema e clară: creşterea economică este trecută în plan secund, în timp ce obiectivul principal al statului devine menţinerea propriei structuri, şi nu bunăstarea cetăţenilor. Într-un astfel de sistem, economia ajunge să servească statul şi nicidecum „statul serveşte economia” (am auzit de curând o astfel de promisiune electorală); iar afacerile şi cetăţenii suportă costurile. Statul îşi extinde aria de taxare — creşte impozitele pe companii, măreşte TVA, majorează impozitele pe venituri şi pe proprietate — nu pentru a investi în creşterea economică, ci pentru a-şi susţine propriile operaţiuni şi pentru a finanţa măcar şi parţial ameninţătorul deficit bugetar pe care tot el l-a creat. Statul riscă să devină mai mare, dar pe seama unei economii din ce în ce mai slăbite şi mai stoarse, care suportă povara fiscală în creştere.
Şi atunci care ar fi soluţia posibilă? Eu cred că o schimbare de priorităţi care să repoziţioneze rolul statului pe politici care să stimuleze creşterea economică şi productivitatea, şi nu pe extragerea permanentă de resurse dintr-un bazin tot mai mic. Într-un comentariu viitor voi sublinia că cercul vicios al lăcomiei guvernamentale şi al suprataxării poate avea consecinţe nefaste asupra marilor proiecte de investiţii, care sunt esenţiale pentru dezvoltarea economică şi socială a unei ţări.
Deocamdată conchid simplu: statul ar trebui să servească economia, nu să o sufoce.
Daniel Apostol este directorul general al Federaţiei Patronale Petrol şi Gaze
