Peste tot in lume bancile centrale sunt in alerta. Foarte elocventa este expresia folosita recent de presedintele Bancii Centrale Europene, Jean Claude Trichet: "heightemed alertness" (alerta inalta).
Marea problema pentru cei mandatati sa asigure stabilitatea preturilor deriva din faptul ca socurile inflationiste sunt, precumpanitor, externe in ultima vreme. Daca in deceniul trecut economiile europene si cea a SUA au importat dezinflatie din Asia - pe filiera importului de produse si servicii cu preturi mai scazute, stimulat la randul sau de globalizarea pietelor -, acum se importa inflatie.
Explicatia simpla este legata de cresterea puternica a preturilor la combustibili fosili, pe fondul cererii considerabil marite in Asia, la care se adauga constrangeri pe latura ofertei. Orice student in economie citeste aceasta stare ca fiind determinata de raritatea accentuata a unor resurse (factori de productie), care induce o crestere a preturilor lor relative. Daca se accepta ipoteza ca inflatia este esentialmente un fenomen monetar (indusa de cantitatea de bani in raport cu volumul serviciilor si produselor) stabilitatea generala a preturilor poate fi mentinuta cu o conditie: cand unele preturi in sistem cresc, altele trebuie sa scada. In viata reala insa, aceste ajustari sunt anevoioase din cauza a numeroase rigiditati si fiindca exista efecte distributionale importante.
Cu cateva decenii in urma lumea dezvoltata s-a confruntat cu o situatie asemanatoare. Formarea cartelului petrolului (OPEC) a adus cu sine o crestere a pretului relativ al titeiului, dar care nu a fost provocata, in principal, de situatia de pe piata, ci de fortificarea pozitiei furnizorilor in relatia cu consumatorii din tarile industrializare - printr-o decizie politica de formare a cartelului. Adica renta de extractie si de monopol a fost redistribuita in favoarea furnizorilor. Acest soc a fost atenuat in timp de cresterea preturilor la bunurile de capital, care a erodat transferul de putere de cumparare (si avutie) aparut in favoarea tarilor furnizoare in primul moment. Erodarea insa a fost insotita de o inflatie in crestere puternica in tarile dezvoltate, unde politicile monetare au fost de tip acomodativ.
In SUA, de exemplu, inflatia a sarit de doua cifre si numai dupa venirea lui Paul Volcker la carma Fed-ului, care a inasprit teribil politica monetara, s-a initiat un proces de dezinflatie. In acei ani UE si SUA au cunoscut o perioada de stagflatie: o combinatie intre inflatie inalta si stagnare, chiar recesiune economica. Aceasta combinatie contrazicea gandirea conventionala privind un compromis intre inflatie si utilizarea capacitatii in economie (faimoasa curba Phillips, contestata de monetaristi, dar acceptata de keynesisti cand vine vorba despre termenul scurt). Fapt este ca, atunci cand socurile externe sunt puternice, ajustarile in sistem in sensul realocarii resurselor sunt insuficient de rapide si, daca si politica monetara este acomodativa (pentru a se depasi unele rigiditati pe diverse piete), incetinirea ritmului activitatii economice acompaniata de inflatie in crestere nu mai este inexplicabila. Perioada de stagflatie de acum cateva decenii a evidentiat periculozitatea spiralelor preturi-salarii si nevoia de a nu scapa de sub control expectatiile inflationiste. Cu cat acestea din urma devin mai inradacinate, cu atat efectele unei politici monetare inasprite devin mai severe. De aici si dificultatea in a distinge efecte asupra inflatiei nominale (headline inflation) si cele asupra inflatiei de fond (core inflation). Nici expectatiile inflationiste, asa cum sunt sugerate de spread-uri la bonuri de tezaur, nu mai sunt suficient de relevante.
Trichet, ca si alti bancheri centrali, au in vedere lectiile stagflatiei amintite mai sus, incercand sa evite politici de acomodare, care sa deterioreze anticipari inflationiste pe termen mediu si lung. Necazul este insa ca socul de acum difera de cel de acum cateva decenii. Pentru ca daca modificarea de preturi relative s-ar produce o data, aceasta ar fi o situatie mai convenabila pentru politica monetara decat cea care s-ar intinde pe o perioada mai lunga de timp. A doua situatie complica mult sarcina bancilor centrale, intrucat nu ar fi clar care este magnitudinea schimbarii in preturile relative si pe perioada modificarilor toti participantii la viata economica vor incerca sa-si protejeze veniturile. Nici pozitia UE si a SUA in economia mondiala, de furnizori dominanti (aproape unici) de bunuri de capital nu mai este indiscutabila, ceea ce reduce din posibilitatea de retorsiune prin intermediul preturilor la export. Prin aceasta vreau sa spun ca in conditiile slabiciunilor provocate de actuala criza financiara si de dezechilibrele majore in economia mondiala (vezi finantarea deficitelor externe mari ale SUA), capacitatea de export de bunuri industriale a Chinei, Indiei, Braziliei etc. adauga un parametru nou semnificativ in deslusirea ajustarilor viitoare.
Sa revin la combaterea inflatiei in lume. Sa imaginam rezolvarea inflatiei la nivel global prin controlul cantitatii de moneda. Simplificam analiza prin neglijarea rolului rigiditatilor pe piete in a permite ajustarea rapida a preturilor relative. Ar trebui pentru ca inflatia sa fie combatuta eficace ca bancile centrale, in mod coordonat, sa controleze lichiditatile, ceea ce s-ar reflecta in niveluri crescute ale dobanzilor. Dar daca unele banci centrale sunt confruntate cu o problema de stabilitate a sistemului financiar, care inseamna injectii de lichiditate de ajutor pentru unele institutii financiare, ca si dobanzi scazute pentru a debloca creditul, logica monetarista a combaterii inflatiei intra in impas. Fed-ul, din acest punct de vedere, actioneaza diferit de BCE. Mai mult, tarile care au legat monedele lor de dolarul SUA - precum tarile asiatice sau tarile din Golf - importa politica monetara mai relaxata a SUA, ceea ce pare incompatibil cu nevoia de a o inaspri in conditii de inflatie in crestere. Avem aici o evidenta a situatiilor diferite ce pot apare intre zone majore din economia mondiala.
Sa incerc cateva concluzii. Opinia mea este ca s-a iesit dintr-o perioada fasta pentru politicile monetare in lume, care au fost ajutate enorm de efectele pozitive asupra preturilor, ce au fost determinate de globalizarea pietelor. Acum avem un revers al medaliei, in sensul ca aceeasi globalizare poate contagia inflationist spatii nationale prin cresterea puternica a preturilor relative la combustibili fosili si alte resurse de baza. Cu cat aceasta modificare de preturi relative va dura mai mult, cu atat mai greu va fi pentru bancile centrale sa ancoreze anticipari inflationiste. Inclusiv pentru faptul ca o perioada mai lunga de modificare a preturilor relative ar antrena o cursa intre actorii economici de a-si proteja veniturile, puterea de cumparare. Chiar in ziua in care Trichet vorbea in Comitetul economic al Parlamentului European, mari firme industriale anuntau cresteri de preturi la produsele pe care le furnizeaza. Iar daca sindicatele se misca si ele, perspectiva unor spirale preturi-salarii este sumbra. In acest context, politici bugetare chibzuite, care sa nu alimenteze cererea agregata fara rost, au o utilitate clara.
Analiza de mai sus trebuie completata cu efectul punerii in valoare a unor resurse noi (non-conventionale), al conservarii energiei si altor materii prime de baza. Dar aceste efecte, ele insele, inseamna consum de timp, in vreme ce bancile centrale trebuie sa livreze stabilitatea preturilor in mod constant.
Daniel Daianu este profesor de economie, europarlamentar si fost ministru de finante
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
