Am văzut în media o interpretare reluată a relaţiei între deficitul bugetar şi investiţiile publice, ce este şubredă. Această interpretare este asumată de unii oficiali guvernamentali. Când se ajunge cu deficitul bugetar la 9,28% în 2024 (potrivit metodologiei ESA), când ţara este ameninţată de scădere de rating şi dificultăţi mari de acces la finanţare/refinanţare, când cheltuieli permanente consumă foarte mult din bugetul public, ar fi bine să se arate smerenie. Revin, de aceea, asupra acestei interpretări, având în vedere situaţia gravă a bugetului public (a se vedea textul meu, „Investiţiile publice şi deficitul bugetar”, Consiliul Fiscal (CF), martie 2024, şi documente ale CF).
Deficitul bugetar în 2024 a depăşit pe cel din anul pandemiei (2020) – când a fost 9,2% din PIB. Deficitul de 9,28% din 2024 este rezultatul unor imprudenţe în construcţia bugetelor şi derapaje considerabile, subestimarea necesităţii de consolidare fiscală. Suita de crize nu poate justifica un asemenea deficit, fiindcă acestea au lovit nu numai ţara noastră.
A funcţionat şi teza că deficite mici împiedică dezvoltarea, ceea ce a condus, între alte cauze, la intrarea în procedura de deficit excesiv (PDE) în 2020 – România fiind singura ţară din UE sub PDE în acel an. Această teză subestima rolul fondurilor europene şi posibilitatea ca din resurse proprii ale bugetului să se aloce bani pentru investiţii. Există şi opinii conform cărora aducerea deficitului bugetar în jur de 6% din PIB în 2022 ar fi o dovadă de consolidare bugetară după anul pandemiei; se omite însă că în 2021 producţia şi-a revenit şi veniturile fiscale au crescut, iar în 2022 a survenit „inflaţia surpriză” (provocată de urcarea brutală a costului energiei, dereglări în lanţuri de aprovizionare), care a umflat mult veniturile nominale ale bugetului. Cu atât mai regretabil este că anii preelectorali şi electorali au blocat consolidarea bugetară. Iar contextul internaţional în deteriorare acum ne-a prins cu garda joasă. A cui este responsabilitatea? Şi de ce nu se învaţă din alte episoade de criză prin care a trecut România?
Deficitul bugetar din 2024 în România a fost de departe cel mai înalt din UE; după România, mult mai jos este Polonia, cu deficit de 6,6% din PIB în 2024, dar care are surplus de cont curent, în timp ce în România deficitul de cont curent a fost peste 8% din PIB în 2024. Iar cca. 2/3 din deficitul de cont curent al României a fost finanţat prin împrumuturi. Cei care notează că şi alte state au deficite bugetare mari nu judecă tabloul întreg. Am menţionat Polonia, care are surplus de cont curent. Mai mult, cheltuielile de apărare în Polonia au fost de 4,7% din PIB în 2024. Dacă nu ar fi crescut cheltuielile de apărare atât de mult, deficitul bugetar în această ţară ar fi fost probabil în jur de 4% din PIB. Şi Slovacia a avut în 2024 un deficit bugetar peste 5% din PIB, dar este în Zona Euro, nu are risc valutar. Şi exemplele pot continua.
Să revin la interpretarea relaţiei evocate. Se afirmă că atât timp cât investiţiile publice sunt, ca procent din PIB, în preajma deficitului bugetar, cum ar fi fost relaţia în 2024, situaţia nu ar fi dramatică. Se consideră şi că deficitul primar (ce exclude cheltuielile cu dobânzile) ar fi fost ca procent din PIB sub investiţiile publice. Dar ambele comparaţii folosesc un raţionament defectuos, dacă avem în vedere că banii europeni deţin mult din finanţare în investiţiile publice. Cum asemenea resurse financiare apar atât pe partea de cheltuieli, cât şi la venituri în bugetul public, raportul între investiţii publice finanţate din resurse proprii şi împrumutate şi deficitul bugetar este mult subunitar; a fost subunitar şi în raport cu deficitul primar. Această situaţie are de ce să îngrijoreze, mai ales la un nivel al deficitului bugetar de peste 9% din PIB şi când ponderea cheltuielilor permanente (rigide) este foarte mare în cheltuielile totale. Invocarea unor „reguli de sustenabilitate” pentru finanţele publice, ce ar fi respectate, nu are sens. Lucrurile stau altfel. În plus, la deficite foarte înalte, pieţele reacţionează aproape instinctiv.
Mai mult, investiţiile trebuie să fie efectuate cu precădere în domenii ce ajută producţia de tradables (bunuri de export şi care pot înlocui importul), mai ales când deficitele externe sunt foarte mari, cum este cazul la noi. Investiţiile publice nu pot justifica deficite bugetare foarte mari în mod sistematic. Fiindcă, după o asemenea logică, ar însemna că se poate ajunge cu deficite chiar la peste 10% din PIB. Pieţele nu ar finanţa asemenea deficite. Comisia Europeană îndeamnă la protecţia investiţiilor publice pentru dezvoltare, dar nu prin practicarea de deficite bugetare nesustenabile. Un buget public are nevoie de venituri proprii adecvate, care să permită finanţarea de investiţii publice.
Şi intervine o întrebare legitimă: dacă „regulile de sustenabilitate” sunt respectate, cum se afirmă, de ce este nevoie de ajustare fiscală de amploare în România? Răspunsul de bun[1]simţ este că regulile invocate nu sunt formulate şi interpretate în mod corect.
O altă întrebare este de ce am ajuns la asemenea deficite bugetare. În politica economică, alegerile implică compromisuri (trade-offs); nu pot fi satisfacute toate solicitările, realizate toate obiectivele, în acelaşi timp. Realitatea este că s-au scăpat hăţurile din mână, şi nu numai pentru că au fost ani electorali. Au lipsit un simţ al priorităţilor şi urgenţelor, o programare bugetară clarvăzătoare. Este de repetat: succesiunea de crize nu poate justifica creşterea puternică a deficitelor bugetare în anii ultimi.
Privind reforma pensiilor, care a pus presiune pe bugetul public în 2024 şi cu efect deplin în 2025, cu atât mai mult ar fi fost nevoie ca programarea bugetară să o considere. Consiliul Fiscal a pledat, de altfel, pentru o gradualizare a implementarii acestei reforme. Şi co[1]finanţarea investiţiilor din fonduri europene trebuia să fie considerată în programarea bugetară în raport cu impactul asupra deficitului bugetar.
La finele lui 2024, datoria publică a ţării a fost de 54,6% din PIB şi viteza sa de creştere este rapidă, dacă nu se iau măsuri de corecţie a deficitului bugetar. Cei care remarcă că alte state din UE au datorii publice considerabil superioare pierd din vedere că România nu este în Zona Euro, deci există risc valutar, iar deficitele bugetare mari îngreunează accesul la finanţare, pot induce reacţii nervoase ale pieţelor.
România are o piaţă financiară internă foarte subţire, ce nu ajută finanţarea deficitului – băncile au limite de expunere şi nici nu poţi miza excesiv pe fondurile de pensii ca finanţatori. Iar a te finanţa numai pe piaţa externă este foarte periculos şi nici posibil.
Starea precară a bugetului public al României, cu venituri fiscale (inclusiv contribuţii) foarte joase (26-27% din PIB, faţă de media de peste 40% în UE, faţă de 34-35% la ţările din regiune), este un handicap enorm. Să faci a corecţie de mare amplitudine când mediul internaţional este mai mult decât nefavorabil, când eşti obligat să aloci considerabil mai multe resurse pentru apărare, este o misiune extrem de dificilă. Dar nu avem cale de întors, după greşelile din anii trecuţi. Neglijarea necesităţii de venituri fiscale suplimentare îşi arată colţii acum.
Cum subliniază documente ale Consiliului Fiscal, consolidarea fiscală nu se poate face numai pe partea de cheltuieli; este necesară o creştere a veniturilor fiscale. Dar această constatare trebuia să fie o preocupare constantă a guvernelor.
Consolidarea fiscală este necesară şi fiindcă România suferă de „sindromul deficitelor gemene” (twin deficits); la deficitul bugetar foarte înalt se adaugă unul de cont curent foarte înalt. Deficitul de cont curent al României este între cele mai mari (ca procent din PIB) în UE şi este singular în regiune; Cehia, Ungaria, Polonia, ce sunt ţări cu care ne comparăm în mod tradiţional, au deficite mult inferioare. Deficitul bugetar foarte mare explică în bună măsură deficitul de cont curent. Dacă nu vom diminua deficitul bugetar în mod considerabil, s-ar putea pierde încrederea în leu, am putea asista la ieşiri de capitaluri din ţară, s-ar produce mari presiuni către deprecierea monedei naţionale. Contextul internaţional tot mai nefavorabil complică mult situaţia economică autohtonă. Trebuie să se înţeleagă că BNR nu poate fi un factotum, că nu poate asigura singură stabilitatea macroeconomică a României.
Noua clauză derogatorie pusă în mişcare de CE (cu referire la cheltuielile de apărare) nu exonerează România de nevoia de consolidare fiscală în anii ce vin, cum ar putea gândi unii. Clauza nu modifică realitatea economică.
Trebuie să avem venituri fiscale mai mari şi să restrângem cât mai mult din cheltuieli, să cheltuim cât mai eficient. Şi să folosim la maximum fondurile europene. Suntem în situaţia de a pierde multe miliarde de euro din PNRR. România trebuie să facă tot ceea ce este posibil pentru a recupera cât mai mult din timpul pierdut. BID (Banca Română pentru Investiţii şi Dezvoltare) poate juca un rol similar în economia românească cu cel al BEI în UE.
Absorbţia intensă a fondurilor europene poate atenua impactul contracţionist al corecţiei fiscale necesare, ca şi şocul produs de războiul comercial, de contextul geopolitic. Şi din acest punct de vedere se vede importanţa apartenenţei la UE. Nici nu se poate concepe o intrare a României în insolvenţă, având în vedere că este stat membru UE. Dar aceasta nu implică evitarea unei corecţii bugetare severe.
Cadrul Financiar Multianual (CFM) va aloca probabil mai puţine resurse României în noul exerciţiu. Noul CFM se va schimba, având în vedere provocările pentru UE legate de competitivitate şi apărare/securitate.
România a căpătat „dependenţă” de fondurile europene, care se poate întoarce ca un bumerang când aceste resurse se vor diminua drastic în mod inevitabil – după 2026 se termină PNRR, iar banii din CFM se vor reduce în următorul exerciţiu financiar. Scăderea masivă a resurselor europene disponibile ar influenţa execuţia bugetară, investiţiile publice, balanţa de plăţi şi PIB-ul potenţial. Această perspectivă este un argument pentru ca ajustarea macroeconomică să se producă într-un timp rezonabil, prin măsuri credibile.
Fondurile europene masive pun în discuţie modelele de evaluare a sustenabilităţii fiscale (debt sustainability analyses – DSA), dat fiind că aceste resurse nu sunt permanente; şi modelele de judecare a echilibrelor în general în economie, ale balanţei de plăţi,suscită întrebări din acelaşi motiv.
Un gând final: dezbaterea publică are nevoie de mai multă onestitate profesională şi mai puţină propagandă, chiar dacă ştiinţa economică operează cu aproximări şi supoziţii, cu concepte adesea controversate (ex: output gap / deficit de cerere când discutăm poziţia fiscală)
