• Leu / EUR4.7607
  • Leu / GBP5.4399
  • Leu / USD4.2653
Opinii

De ce am decis să rămân în România!

De ce am decis să rămân în România!

Autor: Costel Gîlcă

7 dec 2014 2889

Zilele trecute Ziarul Financiar publica un articol intitulat Au adus ultimele alegeri ceva nou? Eu de ce m-aş întoarce în România? http://www.zf.ro/opinii/au-adus-ultimele-alegeri-ceva-nou-eu-de-ce-m-as-intoarce-in-romania-13704159

Articolul cu pricina m-a determinat să scriu şi eu povestea reîntoarcerii mele de fiecare dată în România şi a rămânerii mele în România.

Am avut ocazia să rămân de 3 (trei) ori în străinătate: în Franţa, în Luxembourg şi în Germania.

De fiecare dată m-am întors în România cu aceeaşi idee: fiecare generaţie are obligaţia ei faţă de ţară, fiecare generaţie are obligaţia ei să  pună o caramidă la construcţia acestei ţări.

Dar să vă spun povestea mea.

În anul 2002 am primit o bursă Erasmus, în Franţa, la Strasbourg, la un master în dreptul muncii (nu eram nici primul, nici ultimul student care pleca în Europa cu acest tip de bursă).

La finalul anului universitar aveam posibilitatea să rămân în Franţa. Totuşi în acel an am decis să mă întorc în România. Mă întorceam la un salariu de 700 lei (adică 80 euro, exact cât autoarea articolului care m-a determinat să scriu). Nu eram cadru didactic universitar, eram un simplu consilier juridic la o instituţie de stat, aşadar fără prea mari perspective de creştere profesională şi financiară (spre deosebire de autoarea articolului menţionat supra).

Cum nu sunt din Bucureşti, nu aveam casă, iar din salariul meu şi al soţiei abia reuşeam să ne luăm lucruri minime din piaţă pentru a mânca (nu este nimic spectaculos în această situaţie, cine a cunoscut străinătatea ştie că aceasta este povestea banală a oricărui tânăr care îşi începe activitatea profesională).


Întors în ţară, un prieten mi-a spus direct în faţă: Te-ai întors pentru că eşti prost! Am făcut ochii mari şi i-am spus că nu înteleg, deja publicasem o carte şi câteva articole în dreptul muncii, cum aş fi prost. Prietenul mi-a replicat: Doar proştii se întorc în ţară! Cei deştepţi rămân în străinătate!

Era o modă atunci să pleci din ţară, era o dovadă că nu eşti prost, că te-a acceptat clasa selectă a străinilor.

I-am spus prietenului meu: M-am întors în ţară pentru că am văzut câte cărţi în dreptul muncii sunt în bibliotecile din afară şi cred că şi România are nevoie de astfel de cărţi şi mai cred că am datoria morală faţă de ţară să scriu şi eu, să contribui şi eu la creşterea acestei ţări, atât cât pot eu şi în domeniul meu.

Am avut această viziune la Paris, când, admirând clădirile pariziene, mi-am dat seama că acestea nu au apărut într-un singur an, într-un singur deceniu, ci sunt rodul muncii susţinute a fiecărei generaţii de francezi şi că rolul meu este acela de a pune o cărămidă mică la construcţia acestei ţări, la nivelul acestei generaţii, în domeniul meu de activitate.

Între timp am publicat 16 (şaisprezece) cărţi şi sute de articole, am înfiinţat o revistă de dreptul muncii şi un site cu peste 100.000 de articole – toate cu munca mea şi fără să cer un singur leu de la cineva.

Site-ul este de altfel gratis, un singur sector este cu plată, dar din curiozitate: cel al bibliotecii online care are peste 200 de cărţi de la 1893 până la 1989, pentru că eram curios câţi oameni sunt interesaţi să studieze. Site-ul este gratis, deoarece eu consider că ştiinţa nu este făcută pentru a fi ţinută ascunsă, chiar dacă am muncit enorm (când munceşti din pasiune, nu îţi dai seama de volumul de muncă depus).

Din toate aceste activităţi nu cred să fi câştigat salariul pe o lună al unui middle manager la o firmă de duzină, deşi sutele şi miile de ore de cercetare ar fi impus alte venituri.

Nu am cerut niciodată nimic nici de la editori, nici din altă parte. Nu am scris nici pentru bani, nici pentru faimă, ci pur şi simplu am scris cu credinţa că în domeniul meu de activitate este nevoie de aceste cărţi (majoritatea instrumente de lucru), că acesta este minimul meu aport la construcţia acestei ţări.

Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie mi-a fost mai uşor să muncesc eu pentru ţară, decât să critic ţara! Aşa sunt eu!


Cu siguranţă în străinătate aş fi avut salarii mult mai mari decât cei 300 de euro pe care îi luam în anul 2006, când mi-am dat demisia pentru o nouă etapă în străinătate.

Integrarea României în Uniunea Europeană mi-a adus o slujbă la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Era un post de funcţionar public european temporar.
Din varii motive, contractul a încetat înainte de termen. La acel moment aş fi avut posibilitatea să îmi caut un loc de muncă în Luxembourg (aveam deja casă închiriată, aveam colegi care lucrau ca jurişti la diferite instituţii, îmi era uşor să caut şi să găsesc).

Cu toate acestea am ales să mă întorc în ţară, deşi nu mai aveam niciun loc de muncă aici, în ţară, (îmi dădusem demisia de la instituţia unde obţinusem faimoasa leafă de 300 euro!), iar soţia mea îşi dăduse şi ea demisia pentru a mă urma pe mine la Luxembourg. Între timp apăruse şi un copil, astfel încât situaţia se complicase financiar.

Cu toate acestea am preferat ca timp de 6 luni să nu lucrez, să trăiesc din ajutorul de şomaj european (pentru corectitudine, suficient de consistent), dar am profitat la maximum de acest timp, pentru a împlini aceeaşi dorinţă: a publica în domeniul dreptului muncii articole şi cărţi.

În cele 6 (şase) luni de stat acasă (şomajul cred că a acoperit jumătate din această perioadă), am scris 24/24 şi 7/7, cu aceeaşi idee: ţara are nevoie şi de aceste idei. Nu spun că sunt geniale, nu spun că ceea ce am făcut eu este nemaipomenit, spun doar că, dacă în generaţia următoare va veni un pasionat în acest domeniu, alături de cărţile autorilor consacraţi în domeniu, sunt şi aceste idei ale mele, mai mult sau mai puţin utile. Cel puţin un cercetător nu va mai străbate el drumul bătut de mine, va începe cercetarea de la un nivel superior mie.

Nu am avut nicio pretenţie de la nicio instituţie a statului, nu am cerut nimic de la stat, am vrut doar să dau puţinul meu acestei ţări şi nu alteia (fără să fiu ultranaţionalist, dar când dai ceva acestei ţări este normal să o iubeşti în felul tău şi să nu o ponegreşti, indiferent de politicul care se află la cârma ei).

Nu am vrut să fug/plec din ţară, pentru ca apoi să o ponegresc, că este o ţară într-un fel sau altul. Nu vreau să spun că sunt erou, că ce am publicat/făcut eu va răsturna ţara cu susul în jos. Nu! Ceea ce vreau să spun este că, întors în ţară, mi-am făcut datoria şi am îndeplinit o mică obligaţie morală: să las ceva generaţiei viitoare. Atât şi nimic mai mult. Mi-am facut datoria onest, în domeniul meu de activitate!

Ca avocat puteam să renunţ la a mai publica (circulă o vorbă între autorii avocaţi: oamenii cu bani nu citesc nici cărţile noastre şi nici revistele în care noi publicăm), pentru a mă preocupa să fac bani, adică să consum timp pentru a relaţiona (nu am avut niciun client instituţie publică, nu fac parte din niciun partid şi din nicio organizaţie vizibilă sau invizibilă omului obişnuit şi nici nu mă interesează acest aspect).

Totuşi am renunţat la o parte din beneficiile pe care mi le aducea avocatura şi pentru doi ani m-am retras în Germania, pentru a studia tot ce s-a publicat în România, de la 1775 şi până în prezent, în domeniul dreptului muncii, pentru ca apoi să public o sinteză a celor 300 de ani de relaţii de muncă în România.

Proiectul avea o durată de 2 (doi ) ani. Pentru prima dată am ezitat să mă întorc în România, dar nu pentru că nu aş mai fi avut nimic de dat, ci pentru că, pentru prima dată, România îmi intorcea spatele.

În urma testelor pe care fetiţa mea le-a făcut în Germania, la sugestia unor germani, a rezultat că este un copil supradotat intelectual (cu un IQ de 133/136 şi un coeficient total de 98.56%).

Cu toate acestea am ţinut cu dinţii, în ciuda sfaturilor prietenilor, să mă întorc în România, fetiţa să urmeze şcoala germană din Bucureşti, pentru ca ea să fie româncă (nu pentru că sunt ultranaţionalist, ci pentru a avea o identitate proprie, pentru a nu trăi într-un interspaţiu naţional identitar).

În Germania ni se oferea posibilitatea de a sări direct în clasa a II-a (deşi în România ar fi intrat doar la clasa pregătitoare), să urmeze, în paralel cu şcoala normală, o şcoală specială pentru copii supradotaţi intelectual, să îşi continue şcoala de chineză, baletul şi în general să se bucure de spaţiile de joacă generoase din orăşelul în care locuiam.

Cu toate acestea am venit în România, pentru a da testul de limbă germană (studiase 2 ani în grădiniţă germană, iar testul de IQ îl susţinuse în germană). La test a ieşit pe locul 60 din 100. În acel moment mi-a fost frică de faptul că s-ar putea să intre într-o clasă în care profesorul să fie ca în patul lui Procust, adică să aplice şabloane.

Pentru că cei de la centrul de evaluare (psihologi de meserie) îmi făcuseră o listă cu activităţi pe care astfel de copii să le urmeze şi pentru că îmi spuseseră că este foarte important ca învăţătorul să înţeleagă şi să admită nevoile pe care astfel de copii le au, am luat dureroasa decizie ca eu să rămân în ţară, iar ea să continue să studieze în Germania.

Nu vreau să spun că aici nu i-ar fi fost bine, tot ce spun este că m-am speriat şi am luat altă decizie, contrară a ceea ce simţeam eu. Cu siguranţă şi aici i-ar fi fost foarte bine, cu siguranţă şi aici sunt oameni minunaţi şi oameni dedicaţi meseriei lor (că media este mai jos decât aşteptările, este sau nu o realitate pe care, dacă nu o cunosc, nu o critic). Impresia mea la şcoala germană a fost una pozitivă şi persoanele pe care le-am întâlnit la înscriere (de la secretară la directoare) au fost pozitive, doar teama mea, dublată de ofera educaţională germană, m-a determinat să aleg pentru ea un alt sistem de educaţie.

Nu regret niciun moment că sunt în România, nu regret niciun moment că m-am întors de fiecare dată în România. Nu regret faptul că trăiesc în România. Dimpotrivă, aici este casa noastră, a mea şi a familiei mele, şi aici mă simt eu liniştit şi împăcat cu rolul meu de român.

Este ţara mea, căreia eu îi sunt dator moral să îi dăruiesc minimul meu efort.

Aşadar am rămas în ţară ca să îmi aduc minimul efort la construirea acesteia şi nu am fugit din această ţară pentru a mă plânge la tot colţul ce nenorocită este ţara mea.

Nu am să uit emoţia, bucuria şi relaxarea care m-au cuprins atunci când, întors de la bursă din Strasbourg (ca orice student, cu autobuzul şi cu 2 euro pierduţi prin bagaje), la graniţă în Ungaria am văzut România şi am simţit: aceasta este ţara mea, locul în care eu mă simt la mine acasa şi aici vreau să rămân.

Şi aici am rămas, muncind cu seriozitate şi respect faţă de muncă şi faţă de ţară, fără să aştept nimic de la ţară!

Ţara nu este locul căruia îi duci dorul, ţara este locul în care tu contribui la dezvoltarea ei, pentru generaţiile următoare.

Costel Gîlcă este avocat specializat în dreptul muncii la SCA Gîlcă&Neacşu.

 

 

Principalele valute BNR - luni, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7607
Diferență: 0
Ieri: 4.7607
Azi: 4.2653
Diferență: 0
Ieri: 4.2653
Azi: 5.4399
Diferență: 0
Ieri: 5.4399
Azi: 4.2267
Diferență: 0
Ieri: 4.2267