Sunt câteva raporturi care trebuie înţelese corect pentru a identifica soluţiile optime de supravieţuire a capitalismului în lumea globalizată.
Este raportul, încă esenţial, între democraţie şi suveranitate, relevant în ipoteza în care democraţia poate aduce într-un stat la putere o grupare politică ce adoptă măsuri care limitează sau chiar abolesc anumite elemente ale suveranităţii, spre exemplu concedarea politicii fiscale şi economice către o entitate străină.
Apoi este raportul între democraţie şi credibilitate. Profesorul John Kay, constatând în Financial Times cât de mult a crescut în ultimele trei decenii ponderea cuvântului "credibilitate" în limbajul economic, susţinea incompatibilitatea dintre credibilitate şi democraţie, în baza argumentului că un partid de guvernământ credibil pentru creditori datorită măsurilor de austeritate susţinute poate fi înlăturat prin votul popular, exemplul dat fiind Grecia.
În sfârşit, relevant este şi raportul între suveranitate şi transparenţă, în cadrul căruia trebuie ţinut cont de faptul că un creditor trebuie să ştie foarte exact ce face debitorului său cu banii imprumutati pentru a putea, dacă apreciază necesar, să beneficieze de garanţii suplimentare dar şi pentru a putea adopta la timp măsuri adecvate pentru a-şi putea recupera împrumutul. Or, aceste informaţii ar putea limita sfera de aplicare a conceptului de suveranitate, astfel cum este acesta înţeles în mod tradiţional.
Găsirea echilibrului între elementele celor 3 binomuri, este esenţial influenţată de nivelul pieţei de capital şi de principiile acesteia, transparenţa şi protecţia investitorilor.
Dintre cele patru elemente, democraţie, suveranitate, transparenţă şi credibilitate, cel mai important pentru binele public este primul şi cel mai util este ultimul.
În ultimă instanţă, totul se reduce la încredere. Încrederea oamenilor, fie că acţionează în nume propriu, fie ca reprezentanţi ai unor subiecte colective de drept, că deschiderea faţă de semeni este benefică. Din neîncredere faţă de străini de naşte şovinismul şi exacerbarea conceptului de suveranitate. Din neîncredere faţă de buna-credinţă a managerilor şi a acţionarilor care deţin controlul, dar şi faţă de justiţie, se naşte refuzul de a investi pe pieţele financiare. Din neîncredere faţă de bănci se nasc retragerile masive care pot duce rapid la insolvenţă. Din neîncredere faţă de guvernanţi se naşte, în varianta pozitivă schimbarea partidului de la putere sau, în varianta negativă, dictatura.
Dar problema încrederii se pune numai într-o democraţie, în orice alt sistem de guvernare locul încrederii este luat de teamă, la nivel politico-social şi de informaţii privilegiate la nivel economic. Democraţia este deci factorul determinant, are rolul de a "tempera excesele capitalismului" şi de a "direcţiona puterea pieţelor", asigurându-se că "există mai mulţi învingători şi mai puţini învinşi". Obiectivarea rezultatelor funcţionării unei societăţi democratice, capitaliste, se face însă numai prin bursă.
Din păcate, deocamdată, pentru majoritatea oamenilor este greu de înţeles că aceasta lume capitalistă în care trăim nu poate exista fără pieţe financiare şi că viaţa fiecăruia dintre cei peste 6 miliarde de locuitori e influenţată de evoluţia pieţelor.
Nu cred că poate fi contestat faptul că piaţa de capital oferă cea mai corectă modalitate de a încheia afaceri. Motivul esenţial este transparenţa. Capitalismul, fie că este vorba de unul local, fie de cel global, nu este pur dacă nu are ca principal motor piaţa de capital.
După declinul început în octombrie 2007 şi acutizat după 15 septembrie 2008 odată cu căderea Lehmann Brothers, CDO-urile, apoi CDS-urile şi alte derivate, piaţa de capital în general, au devenit în discursurile de stânga vinovate pentru criză. Teoria e simplă şi repetată primitiv sau intelectualizat: sunt prea multe instrumente, prea complicate, neînţelese nici măcar de creatorii lor, aşa încât e o conspiraţie transnaţională pentru sărăcirea populaţiei nevinovate. Adică nu nebunia de a acorda un credit de 400.000 USD unui şomer pentru o căsuţă dintr-un orăşel din Arizona sau de a plăti 5.000 Euro/mp în Bucureşti cu un credit acordat minunat de uşor e problema, ci vânzarea instrumentelor ce au activ suport ipotecile aferente creditelor. În realitate, discuţia corectă porneşte de la întrebarea: a fost manipulat preţul CDO-urilor? Dacă da, a luat măsuri SEC pentru a opri activitatea ilicită pe piaţa de capital şi a elimina riscul de contagiune? Nu nocivitatea în sine a CDO-rilor a generat criza, ci lipsa de reacţie a autorităţilor. Asta, desigur, în condiţiile în care e absurd şi nelegal să reglementezi şi/sau să sancţionezi manipularea preţului imobilelor din multe motive, unul esenţial fiind nefungibilitatea lor.
Eventuala nocivitate a CDS-urilor nu rezidă în însăşi existenţa lor, ci în lipsa de transparenţă a tranzacţionării lor.
Blamarea pieţei de capital este de fapt frica de a ne privi în oglindă, refuzul de a cunoaşte adevărul.
Funcţionalitatea democraţiei e legată de transparenţă. Un vot nu poate fi acordat în mod corect decât în situaţia unei informări exhaustive a populaţiei cu privire la activitatea unui guvern, la finanţarea partidelor politice, la relaţiile economice în care intră personal direct şi indirect guvernanţii şi membrii importanţi ai opoziţiei etc. Adică exact informaţiile care sunt cerute a fi furnizate publicului de emitenţii instrumentelor financiare pe piaţa de capital. Votul popular sau parlamentar (experienţa recentă a României) poate înlătura un guvern credibil pentru creditori, dar are meritul esenţial de a indica, dacă nu este fraudat, opţiunea populaţiei respective. Dacă acţionarii unei societăţi pot decide intrarea în lichidare, prin vot majoritar, cu atât mai mult trebuie recunoscut într-o lume civilizată dreptul unui popor de a vota intrarea ţării în faliment. Autorii votului, indiferent unde e exprimat în adunarea generală sau în cadrul alegerilor parlamentare, ori în cadrul unui referendum, vor beneficia de efectele deciziei lor.
Înainte de a discuta despre austeritate versus creşterea cheltuielilor guvernamentale pentru stimularea consumului, despre Keynes versus Hayek, despre eurobonduri versus uniune fiscală europeană, ideal ar fi ca politicienii să stabilească fără echivoc modelul de funcţionare şi dezvoltare pe care îl adoptă: cel german, bazat pe credit sau cel american, bazat pe piaţa de capital (Polonia ultimilor ani e cel mai bun exemplu pozitiv al acestui model). Primul model, vrem nu vrem, a condus la criza datoriilor suverane în Europa, pentru că Grexitul e aproape nu din cauza existenţei şi tranzacţionării CDS-urilor (a căror evoluţie este doar o oglindă a realităţii), ci din cauza rostogolirii unor credite acordate Greciei, în condiţiile absenţei transparenţei referitoare la activitatea debitorului. Al doilea model, a ferit Polonia de recesiune, a făcut posibil ca Facebook să valoreze, fie şi pentru o zi, peste 100 de miliarde de dolari (nu este loc de dezvoltări, dar nimeni nu i-a forţat pe investitori să plătească 38 USD pe acţiune, aşa încât, în lipsa unor minciuni din prospect, este absolut corect ca piaţa, fie şi panicată pentru o perioadă, dar lichidă, să stabilească valoarea companiei), a menţinut şi chiar amplificat rolul New York-ului de capitală financiară mondială.
În ultimă instanţă, dacă democraţia înseamnă participarea, indirectă, a populaţiei la conducerea societăţii, piaţa de capital oferă prilejul participării, indirecte, a populaţiei la dezvoltarea unor afaceri, la finanţarea acestora, în esenţă conducând la creşterea vitezei de circulaţie a banilor într-o economie. Dacă un stat cu organizare democratică nu are piaţă de capital sau piaţa sa nu este suficient de dezvoltată, astfel încât să asigure o parte semnificativă din finanţarea economiei, viaţa cetăţenilor săi va depinde oricum de evoluţia instrumentelor financiare tranzacţionate pe pieţele dezvoltate de capital, adică acolo unde există lichiditate şi se asigură corespunzător finanţarea afacerilor care generează produse şi servicii pentru cetăţenii respectivi.
Participarea populaţiei la dezvoltarea unor afaceri reprezintă o expresie a democraţiei, pentru că dobândirea, exercitarea şi pierderea puterii politice sunt evident influenţate de situaţia economică a statului respectiv.
Libertatea de a alege conducătorii nu poate, în realitate, exista fără corespondentul său în plan economic-libera iniţiativă. Or, orice afacere, cât de mică ar fi, nu se poate dezvolta decât graţie unei pieţe funcţionale, care să asigure o concurenţă loială.
Dacă modelul economic al Uniunii Europene s-ar baza pe o dezvoltare realizată cu precădere prin intermediul pieţei de capital, cu garanţii legale optime pentru a proteja investitorii de retail, fără a inhiba tranzacţionarea, adevărul nu ar mai putea fi escamotat aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani, îndeosebi în unele ţări mediteraneene. Un efect pozitiv indiscutabil ar fi responsabilizarea cetăţenilor, fără a mai vorbi de creşterea inevitabilă a gradului de cultură economică.
Evident, modelul de dezvoltare întemeiat pe piaţa de capital aplicat în prezent practică este criticabil, perfectibil. Nu trăim într-o lume ideală. Însă ar trebui să ne imaginăm cum ar fi, de exemplu, dacă s-ar aplica principiile şi regulile pieţei reglementate, transparenţa îndeosebi, în cazul tuturor tranzacţiilor cu energie electrică, cu gaze, cu petrol.
De aceea, cred că mâna invizibilă a pieţei descrisă de Adam Smith, care trebuie lasată să asigure echilibrul, este cea a unei pieţe reglementate de capital sau de mărfuri şi nu a unei pieţe opace şi uşor manipulabile. Trebuie susţinută dezvoltarea sistemului multilateral de tranzacţionare şi reducerea influenţei cel bilateral, de tip OTC. Piaţa de tipul sistemului multilateral trebuie apărată şi promovată şi nu deal-ul netransparent, întrucât numai astfel se poate vorbi de egalitate de şanse (esenţa democraţiei) şi de concurenţă onestă (esenţa capitalismului).
Cristian Duţescu, avocat partener al Duţescu&Asociaţii
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
