Întâlnirea mea cu Europa nu a fost simplă. Prima mea plecare în afara ţării a fost în Germania, la Munchen, la o conferinţă despre economia din Europa de Est. Cu autocarul, că bani de avion nu aveam. La întoarcere, tot cu autocarul. Iar şoferul cerea fiecăruia câte două marci germane (euro nu exista atunci) “pentru vamă” - cică “să nu ne controleze”. Dar eu nu cumpărasem nimic de acolo, de ce sa-i dau unuia doua mărci degeaba? Toată cealaltă lume dădea. Şpagă în văzul lumii, cu acordul tuturor. Ce cumpăraseră ei de acolo şi ar fi fost interzis în România, nu ştiu nici azi.
Apoi am mers la cursuri de jurnalism, la Praga, pentru că publicaţia la care lucram atunci avea un parteneriat cu o fundaţie americană care ajuta jurnaliştii din estul Europei să înţeleagă cum funcţionează lumea liberă, cum faci un ziar, cum în finanţezi. Nu era Fundaţia Soros, fiţi pe pace. Am mers cu trenul, că bani de avion nu aveam nici de tura asta. La vama dintre România şi Ungaria, controlorul de tren, probabil vameş (era o femeie) pur şi simplu mi-a deschis geanta şi a început să-mi cotrobaiasca prin lucruri – erau camaşi, tricouri, nimic altceva. Am schimbat trenul în Budapeste şi m-am nimerit într-un compartiment cu un olandez şi cu o maicuţă americancă. Doar noi trei. Nu vorbeam bine engleza, dar franceza o vorbeam binişor.
Şi ne-am înţeles cumva, am vorbit câte în lună şi în stele, cu nişte necunoscuţi, despre divinitate, despre spaţiul infinit, olandezul era profesor de fizică. Până a venit controlul după trecerea graniţei din Ungaria în Slovacia. Paşapoartele lor erau bune, al meu nu. Pentru că eram din România. M-a scos pe hol, nu vorbea nici engleza nici franceza, limbi pe care, de bine de rău, le ştiam. Nici azi nu uit umilinţa de atunci, deşi aveam bilet valabil, în plus şi un formular de invitaţie emis de fundaţia ce mă chemase şi contrasemnat de Ministerul de Externe al Slovaciei. Am ajuns la Bratislava totuşi şi la Praga apoi.
Mulţi ani după, a trebuit să ajung în Belgia, la Bruxelles. Pentru că nu aveam o altă soluţie sau nu exista atunci, am luat un avion cu escală la Frankfurt. Doar că, atunci când am ajuns la “nonUE” (România nu era în UE), coada era imensă. La coada UE treceau câte unul doi, fără nicio problemă. Ofiţerul de frontieră se uită la paşaportul meu românesc şi mă ia la întrebări: unde mergi, în ce scop, cât stai, un interogatoriu de fapt. Am pierdut legătura cu avionul de Bruxelles. Pentru că aveam paşaport românesc, iar România nu era în UE.
Am mers la Roma, după aderarea României la UE. Mi-au trebuit 30 de secunde să trec de vama italiana. Am pus paşaportul pe un dispozitiv şi asta a fost. La “nonUE”, coada era imensă şi mi-am amintit de povestea de la Frankurt, de cu mulţi ani în urmă.
Milioane de români, asemenea mie, au trăit tristeţea de a vedea că nu sunt trataţi la fel ca ceilalţi europeni. Acum suntem. Românii nu mai sunt priviţi ca paria societăţii. Ca unii care le fură locurile de muncă germanilor. Dacă ai competenţe potrivite, te poţi angaja oriunde în UE. Dacă vrei.
Dar voi, cei patru milioane care lucraţi în UE, ce vreţi? Vreţi să vă întoarceţi la vremea în care începea să vă tremure mâinile când vedeaţi un poliţist pe stradă? Aţi uitat de vremea când petreceaţi o zi întreaga în faţa ambasadei Germaniei pentru o viză? La ambasada Spaniei, când petreceaţi o zi întreagă pentru o viză? Ştiu cozile de la ambasadele Germaniei şi Spaniei. Pentru că drumul meu spre job era cam pe acolo. Acum nu mai e nimeni la coadă. Te urci în avion şi ajungi la Madrid. Sau, daca te ţin nervii, te urci în maşină şi ajungi la Berlin. Nimeni nu te întreabă cum te cheamă. Nimeni nu-ţi verifică paşaportul.
Votul antiUE şi proRusia va pedepsi întreg poporul. Popor care a luptat, zeci de ani de zile, să fie în rând cu celelalte popoare. Şi să fie respectat. Este respectat azi.
Nu vă faceţi iluzii. Istoria se repetă. Este complet falsă ipoteza că istoria nu se repetă. Uitaţi-vă în istorie.
