S-au scris pe această temă multe pagini în încercarea de a explica ce se întâmplă în acest domeniu atât de sensibil şi vulnerabil al salarizării comparative.
Recenta lege adoptată de Parlamentul austriac referitoare la ajustarea alocaţiilor copiilor care aparţin lucrătorilor străini, şi care nu locuiesc cu parinţii lor poate contribui la clarificarea unor aspecte legate de diferenţele salariale dintre est si vest.
În conformitate cu prevederile acestei legi europene (da, europene) alocaţiile vor fi ajustate în funcţie de costul vieţii din ţările de origine. Astfel, un copil din România nu va mai primi suma de 233 de euro pe lună, ceea ce reprezintă standardul pentru Austria, ci va fi “remunerat” cu 85 de euro. Aceasta înseamnă, în viziunea Parlamentului de la Viena, că în România costul vieţii este de 2,74 (233 împărţit la 85) ori mai mic decât în Austria.
Nu au precizat cum au ajuns la aceste cifre, poate au folosit PPC (Paritatea Puterii de Cumpărare) sau Indicele Gini sau raportul dintre PIB-uri….
Probabil acest raţionament stă şi la baza calculului salarial pentru cei care lucrează în multinaţionalele din România.
Nu mi-am propus să emit opinii în contrasens cu ce s-a scris până acum referitor la aceasta temă, ci vreau doar să nuanţez câteva idei care s-au vânturat prin presă, multe dintre acestea devenind un fel de tabu.
De fiecare dată când s-a pus problema diferenţelor salariale dintre România şi Ţările din Vest, aceasta a fost abordată sub aspectul unei duble “culpabilizări”: ori angajatul este vinovat , ori patronul.
Pentru evidenţierea acestui tangaj al părerilor se impun câteva precizări.
Angajatului i se reproşează lipsa de productivitate a muncii comparativ cu lucrătorii din Ţările din Vest. Adică, conform acestei teorii a productivităţii, frizerul din Germania tunde de câteva ori mai repede decât frizerul din România. Sau mecanicul din service-ul din Germania înlocuieşte o planetară de cinci-şase ori mai repede decât mecanicul din România. Sau ospătarul de acolo serveste mult mai mulţi clienţi decât cel din România. Am ales exemplficarea de “cinci- şase ori mai mare” în concordanţă cu diferenţa dintre salariile medii dintre România şi Germania.
Despre angajatul român se spune, în mod eronat, că în România munceşte cu tonus de “diazepam”, iar în străinătate devine un fel de “Rambo” al productivităţii muncii, devenind, brusc, ultra performant. Ori, dacă ar fi adevarată această teorie , niciun investitor n-ar mai veni în România, la muncitori “diazepanizaţi”.
Sunt convins că opinia mea nu cadrează cu opinia universitarilor care, pentru a explica diverenţele de salarii cauzate doar de productivitatea muncii, au expus modele econometrice complicate.
Nu trebuie să ne supăram pe Ţările Occidentale pentru că ne taxează cu aceste diferenţe salariale. Aceeaşi politică salarială o practicăm şi noi, în tară, acordând salarii în funcţie de nivelul de (sub)dezvoltare al diverselor zone. Astfel se înregistrează diferenţe majore între salariile din oraşele “tigri” ale dezvoltării: Bucureşti, Cluj, Timişoara şi cele din Vaslui, Focşani, Tulcea, percepute mai mult ca suburbii ale dezvoltării. Se impune aceeaşi precizare: nu numai productivitatea muncii este responsabilă de această stare de fapt.
Aceasta nu însemană că productivitatea muncii nu are un rol important în stabilirea nivelului salariilor, dar nu este cuvântul cheie. Nu putem mări salariile, iar productivitatea, care este driverul profitului, să o punem pe hold.
Apar întrebãrile: Cât de mult se poate eficientiza munca pentru a creşte nivelul salariilor? Ce rezerve de productivitate mai există pentru a fi mai eficienţi, mai spornici?
Angajatorul, având veşnic imaginea de “raţuşcă urâtă anderseniana”, este cealaltă entitate “culpabilã” de nivelul scăzut al salariilor, întrucât aceasta nu doreşte să-şi diminueze marja de profit prin majorarea cheltuielilor salariale.
Pentru firmele sensibile la marja de profit, având un break-even instabil, orice majorare de salarii, fără creştere de productivitate, poate însemna o plonjare spre forfeit.
Angajatorul dacă va plăti salarii mai mari, acestea în mod cert se vor regăsi în creştrea preţurilor, iar noi, consumatorii, trebuie să le suportăm.
Pentru a fi plătit ca afară frizerul va percepe 14-17 euro pe un tuns clasic, iar mecanicul din service va solicita 60-70 euro pe orã pentru manoperă.
Poate consumatorul român “basic” să suporte aceste cheltuieli? Mai mult ca sigur că răspunsul este NU, deoarece salariul său este mic. Şi aşa intrăm într-un cerc vicios: pentru că avem salarii mici nu ne permitem să cumpărăm produse/servicii la preţuri ca afară, şi, pentru că produsele/serviciile au preţuri mici, nu putem avea salarii ca afară.
Este de la sine înţeles că nici angajatorul nu este culpabil în totalitate pentru nivelul scăzut al salariilor.
Şi atunci, de unde apar aceste diferenţe mari, chiar foarte mari între salariile românilor şi cele din Occident. Ar suna clişeizat să dăm vina pe cineva în exclusivitate.
Atunci reiese că şi nivelul general de (sub)dezvoltare al unei ţări sau al unei regiuni este cel care dictează nivelul salarial. Nu se poate aborda problema diferenţelor salariale prin ignorarea nivelului diferit de dezvoltare al ţãrilor sau al regiunilor.
Nivelul diferit de prosperitate dintre diferite ţări sau regiuni, în cazul României, va dicta nivelul salarial.
Este necesar să precizăm faptul că românul, când pleacă să lucreze afară, nu este plătit la fel ca şi colegul său bãştinaş, deşi prestează aceeaşi muncă şi cu aceeaşi productivitate. Aceasta se întâmplă pentru că muncitorul român provine dintr-o ţară cu un nivel de trai scăzut.
Ar fi o mare eroare să încercăm să-i ajungem din urma mărind salariile prin măsuri administrative, întrucât acestea nu spun adevărul despre piaţa muncii.
Presiunile pe salarii vor fi din ce în ce mai mari, în perioada următoare, datorită deficitului de forţă de muncă în general şi a forţei de muncă calificate în special.
Mărirea salariilor în sectorul privat trebuie făcută în strânsă corelaţie cu capacitatea buzunarului firmei şi a buzunarului consumatorului, testându-li-se nivelul de suportabilitate.
Cifra de afaceri a tuturor companilor din România este de aproximativ 300 de milliarde de euro, care împărţită la aproximativ cinci milioane de lucrători (i-am inclus aici şi pe cei din administraţia publică) însemna 60.000 de euro per lucrător. Sã presupunem că fiecare lucrător ar avea salariul de 2500 euro pe lună, ar însemna 30.000 de euro pe an, adică jumătate din cifra de afaceri ce-i revine. Ar însemna, ipotetic vorbind, că jumătate din cifra de afaceri (atenţie, nu din profit) să revinã sub forma salariilor, ceea ce este o aberaţie economică.
Se impune o concluzie: pentru ca salariile să crească trebuie să crească cifra de afaceri a companiilor, să crească valoarea adăugată, să crească PIB-ul, să crească investiţiile, să crească numărul de locuri de muncă.
Până când nu vom avea o convergenţă reala, în ceea ce priveşte PIB-ul şi condiţiile de trai cu Ţările din Vest, nu vom avea salarii competitive .
Se impune iniţierea unui program naţional de reducere a decalajelor faţă de Ţările din Vest, simultan cu adoptarea unor măsuri pentru reducerea clivajelor dintre urban/rural şi, în mod special, dintre regiuni.
Programul gestionat de U.E. pentru creşterea coeziunii sociale poate fi o cale pentru reducerea decalajelor, şi implicit, pentru creşterea convergenţei salariale cu ţările dezvoltate.
Băcanu Gheorghe este şef serviciu la o companie privată din domeniul auto.
