Parlamentul a adoptat de curînd legea "dării în plată" (Lege privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii unor obligaţii asumate prin credite). O lege controversată, căreia BNR şi Asociaţia Băncilor din România i s-au opus cu tărie, aducînd argumente pertinente cu privire la efectele ei potenţial nocive.
Din păcate, parlamentării nici n-au vrut să audă de argumentele respective, votînd legea în quasi-unanimitate. Consultind declaraţiile de avere ale parlamentărilor care au votat legea, se poate constată cu uşurinţă că mulţi dintre aceştia s-au aflat într-un evident conflict de interese, în condiţiile în care au credite ipotecare sau imobiliare la bănci.
În forma votată, legea este departe de ceea ce s-a pretins iniţial, şi anume protejarea acelei categorii de debitori care au probleme sociale. De fapt, legea îi favorizează pe speculatorii de terenuri şi apartamente achiziţionate înainte de criză la preţuri mult mai mari decît cele actuale. Dacă s-ar fi dorit cu adevărat caracterul de protecţie socială, parlamentarii ar fi putut să preia recomandările Directivei Europene 17/2014 şi să introducă condiţii pentru aplicarea ei, respectiv să fie vorba doar de locuinţe nu şi de terenuri, să fie singura locuinţa a debitorului, acesta să nu aibă alte active, să existe plafon de venituri pentru debitor şi plafon de valoare a locuinţei etc.
E greu de previzionat cît de numeroşi vor fi cei care, după ce au plătit un avans de 15-25%, precum şi dobînzi şi rate timp de 7-8 ani, să fie dispuşi să arunce pe apa simbetei tot acest efort şi să renunţe la locuinţe, muţindu-se cu chirie. Probabil că cei care o vor face vor fi, în primul rînd, cei care, chiar în lipsă legii, din motive sociale bine întemeiate, n-ar mai fi putut, oricum, să ramburseze creditul şi, implicit, ar fi renunţat la bunul ipotecat. Pe de altă parte, probabil că vor fi tentaţi s-o facă şi alţi debitori, care în condiţii normale ar fi buni-platnici. De fapt, legea, aşa cum a fost votată, alterează un aspect fundamental în economia de piaţă şi anume cultura plătii, amplificînd, într-un moment total nepotrivit, hazardul moral.
Întregul eşafodaj al sistemului de creditare de către bănci, într-o economie de piaţă, se bazează pe un dublu sistem de încredere: pe de o parte, încrederea deponenţilor în bănci, cărora le încredinţează fondurile temporar disponibile, că acestea le vor înapoia depozitele conform înţelegerilor şi, pe de altă parte, încrederea băncilor în debitorii cărora le acordă credite, că aceştia le vor restitui la scadenţele convenite. însăşi etimologia sintagmei credit vine de la încredere, iar în cazul în care una dintre cele două verigi de încredere este ruptă, funcţia de intermediere a băncilor este compromisă.
Întrucît băncile acordă credite din fonduri atrase în cea mai mare parte (peste 90%), într-un contract de credit bancă acţionează că un agent al deponenţilor săi. Or, în toată această lamentare colectivă cu privire la "amărîtul" de debitor, se scăpa din vedere faptul că băncile trebuie să ramburseze creditorilor lor, persoane fizice sau juridice, tot bani şi nu case sau terenuri, sau fragmente din acestea. Iar principală responsabilitate fiduciară a băncilor este faţă de cei 14 milioane de deponenţi cărora trebuie să le returneze depozitele şi nu faţă de cei 4 milioane de debitori de la care trebuie să recupereze creditele.
Propunerea ca băncile să suporte pierderile rezultate din scăderea valorii bunurilor ipotecate este şi imorală şi incorectă, în primul rînd faţă de deponenţii băncilor, din banii cărora s-au dat creditele. Ce-ar trebui să facă acum băncile? Să ceară înapoi deponenţilor dobinzile plătite în trecut pentru a acoperi pierderile suferite de debitori prin scăderea valorii imobilelor? Atunci cînd au luat împrumuturile, debitorii şi-au asumat un risc, mizînd pe faptul că valoarea locuinţelor va rămîne cel puţin la acelaşi nivel, dacă nu chiar va creşte. în cazul în care valoarea bunului ipotecat ar creşte, sunt convins că debitorii n-ar fi de acord să împartă cîştigurile cu băncile sau cu deponenţii acestora.
În cazul în care legea va fi promulgată în forma votată de parlamentari, care au acţionat în spiritul enunţat de Ludovic XV, "după noi potopul", ne putem aştepta la următoarele consecinţe:
1. O potenţială instabilitate financiară. E greu de spus dacă vreuna dintre bănci va da faliment, deşi nu cred că BNR se agită în zadar, avînd prima responsabilitate în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii financiare şi avînd datele financiare agregate ale sistemului bancar. Or, stabilitatea financiară reprezintă unul dintre cele mai importante bunuri publice pe care statul este obligat să le asigure, dar de care parlamentărilor nu le păsa cîtuşi de puţin.
2. Chiar dacă nu vor există falimente bancare, cu siguranţă băncile vor înregistra pierderi, pentru care vor trebui să constituie provizioane. Asta va însemna o reducere a veniturilor din impozitul pe profit pe care contează bugetul din partea sistemului bancar.
3. în cazul în care vor fi debitori care se vor prevala de prevederile acestei legi şi care au luat împrumuturi în bază programului "prima casă", pierderile respective vor fi suportate în primul rînd de către stat, adică de către noi toţi, ceea ce ar fi şi imoral şi incorect, atît faţă de debitorii buni platnici, cît şi faţă de cei aproape 20 de milioane de români care n-au luat credite.
4. Probabil că unele bănci vor renunţă să mai acordă credite ipotecare sau imobiliare, reducindu-se astfel concurenţă pe acest segment bancar, în detrimentul consumatorilor.
5. Băncile care vor continua să ofere credite ipotecare şi imobiliare vor majora substanţial avansul pe care îl vor solicita clienţilor interesaţi, probabil undeva între 35 şi 50%, pentru a se proteja de efectele aplicării necondiţionate a acestei legi. Majorarea avansului restrînge foarte mult numărul debitorilor solvabili, lovind cei cu venituri mici, pe care legiuitorii vor-protejeze. condiţiile care este pe ultimul loc Uniunea după numărul de persoane locuinţe supraaglomerate, cu 53,2%, de Belgia, de exemplu, care e pe primul loc, cu 2%.
6. Reducerea substanţială cererii de credite ipotecare reduce proporţional cererea de locuinţe noi, afectînd nu numai industria de construcţii imobiliare, dar cea de materiale de construcţii, , bunuri de consum, cu efecte reducerea veniturilor din taxe impozite (TVA, impozite pe salarii etc.).
Din motivele de mai sus, Preşedintele Iohannis n-ar trebui promulge legea, explicând de ce n-o face. Spre deosebire de economia , regimurilor comuniste, economia de , democraţiilor liberale, oferă o de oportunităţi soluţii la problemele oamenilor, dindu-le libertatea de alege. E nevoie, însă, ca oamenii să înţeleagă că libertatea trebuie însoţită de responsabilitate, inclusiv aceea de asumare a riscurilor ce derivă din alegerile făcute. Cu alte cuvinte, libertatea de a luă un credit trebuie însoţită de responsabilitate, inclusiv de asumarea obligaţiilor ce derivă din riscurile apărute ca urmare a alegerii făcute.
Dan Pascariu este Preşedintele Consiliului de Supraveghere al UniCredit Bank
Opiniile din acest articol aparţin în exclusivitate autorului şi nu implică în niciun fel instituţiile cu care acesta este asociat
